In ultimele luni m-am luptat cu Nevazutul. Doream din toata fiinta mea, sa o mai pot pastra pe mama. Nu exista o varsta anume ori un moment potrivit, pentru a lasa o mama sa se Inalte.
Mama mea s-a Inaltat, in cel mai potrivit moment. Intre cele doua sarbatori crestine: Inaltarea la Ceruri si Rusalii.
Am cunoscut indeaproape lumea medicala clujeana. Am intalnit medici si oameni de suflet in acelasi timp. Le-am multumit pentru ca au mers pana la limita imposibilului, in a-i darui inca o zi, inca un ceas. Am fost in permanenta acolo, printre ei.
Nu s-au retras din batalia, in care varsta mamei mele si cumulul de afectiuni, descurajau. Stiam cu totii, vedeam cu totii, dar ne bateam, cu Nevazutul. In cele din urma m-a ingenuncheat. Am ingenuncheat.
Mi-a luat-o…
Neputincioasa, mi-am desprins mana mea din mana ei si am lasat-o sa plece…
Mama mea cu nume de floare albastra, ce dor imi este deja de tine!
Condoleante!Va fi oricum mereu cu tine,de sus,dintre stele te va veghea mereu.
asa e! intotdeauna e greu cind pleaca o MAMA…Dumnezeu sa o ierte si sa o primeasca printre dreptii sai! condoleante!
Cu cata decenta tratezi situatia! Te citesc cu mare drag si astept nerabdatoare scrierile tale..Daca la Alice am apreciat ca isi recunoaste temerile,infrangerile si nu se sfieste sa ne arate cu sinceritate durerile ei,la tine imi place finetea sufletului tau…Imi pare rau pentru mama ta si pentru orice mama care ne paraseste..E atat de trist sa nu mai fim”copii de parinti”.
Iti trimit si eu un gand consolator, Lacramioara, desi gestul meu e prea mic, pentru a alina o durere atat de mare.
Dumnezeu sa o odihneasca pe mama ta!
Cu drag, Ioana
Ioana, Dani, Laura, Madalina, va imbratisez cu mult drag!
Condoleante,Lacramioara;iti doresc sa treci cu bine peste aceasta durere.
Draga Lili, imi pare rau ca intristez dar trebuia sa-i mai dedic un post. Era bucuroasa ca scriu aici. Stia cel mai bine cat de mult mi-am dorit,inca de cand eram mica, sa scriu.
Te imbratisez.Imi esti mereu aproape.
Te pup mama mea draga!
Asa este …este trist sa „nu mai fim copii de parinti”,cum spunea cineva mai inainte…Nici eu nu o mai am pe mama de 10 ani….Cu cat trec mai multi, cu atat imi e mai dor de EA. La fel ca si tine Lacramioara…intr-un final,neputincioasa, mi-am desprins mana din mana ei, si cu ochii in ochii ei – din ce in ce mai stinsi, am lasat-o sa plece….
Draga Lacramioara, condoleante, nu gasesc alte cuvinte…ai scris dureros de frumos si emotionant…Te imbratisez.
Multumesc,Olga! Ai gasit cuvintele cele mai potrivite!
Adriana, asa cum spune atat de frumos Alice, asa cum mi-a spus-o si atunci cand i-am dat vestea, „intind mana spre tine”. Multumesc.
Condoleante…Am trecut prin exact aceeasi stare,dar cu bunica mea.Am decis sa imi menajez mama si sa ma ocup eu de cea care m-a crescut.Stiu,e groaznic,dar vine un moment in viata in care chiar trebuie sa trecem si prin asa ceva.
Ce frumos ai procedat, Veve! Si pe copiii mei tot mama i-a crescut, de altfel o si numeau mami nu bunica.
Lacramioara, D-zeu sa o odihneasca in pace, si pace sa aveti si voi, cei apropiati. Nici eu nu pot spune mai mult, pentru ca ma simt dezarmata in fata unei pierderi… Ce e dincolo? Ne vom regasi unii cu altii?
Sa ai grija de tine.
Multumesc, Cezara! Incerc sa-ti urmez sfatul. Te imbratisez.
Cu placere Lacramioara. Dumnezeu sa te ajute sa treci peste asta. Este foarte greu. Dar poate ca de acolo de sus, din lumea ingerilor, mamele noastre sunt cu noi. Si, daca o boala cumplita a putut sa le smulga de langa noi, din suflete nimeni nu ni le poate lua. Dar, cert este ca in viata oricarui om, NIMIC nu mai este la fel dupa ce isi pierde mama.Nimic…Iti doresc toate cele bune si Dumnezeu sa te intareasca!