fbpx
„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Jazz, croşeta si baza de date

de

Lăsăm amintirile să alunece în urmă cu douăzeci  şi ceva de ani. Ghemul din care Ana croşetează modelul cu frunze perfecte, arătându-mi cum trece două ochiuri deodată în spatele croşetei, urmat de un alt ochi lăsat nelucrat şi care de “n” ori repetat va face să crescă sub ochii mei o bucată de macramé dantelată. Este partea din faţă a rochiţei Nataliei îmi spune, care este nepoţica ei din State. Ochii mei urmăresc firul agăţat în croşeta care se unduieşte pe marginea fustei Anei, coborând spre ghemul ascuns undeva, pe sub masă. Îţi aminteşti când noi două, însărcinate fiind, croşetam botoşei pentru fetele noastre care urmau să se nască, la doar câteva luni distanţă?  Da, îmi răspunde şi continuă să-si amintească de lâna netoarsă pe care o găseam la piaţă, comercializată de nevestele oierilor din zona Sibiului. Învăţam să creăm modele, furând informaţii de pe la bunicile ori mătuşile de la ţară. Noi, abia terminasem facultatea şi lucram la Oficiul de calcul al unei întreprinderi importante. Erau începuturile îndrăzneţe ale erei informatizate, când mâinile noastre dibace perforau la nişte maşini zgomotoase, cartele ce urmau a fi citite în nişte calculatoare uriaşe.  De la munca noastră măruntă de chinezoaice, perforațiile de pe cartonaşe se prelucrau în limbaje (astăzi complet uitate, ca Fortan ori Pascal). Din baza de date, informaţiile prelucrate se materializau în listinguri scoase în ţăcănit de imprimante. Le pliam cu răbdare în stive care urmau apoi a fi interpretate de inginerii şi economiştii din  unitatea industrială.  Simt mirosul de indigo pe care îl strecuram între filele de listing, pentru ca imprimanta să scoată două exemplare deodată (grozavă realizare care astăzi pare hilară), îmi spune Ana în timp ce numără ochiurile rămase nelucrate pe croşeta ei circulară.
Ana o are în State pe colega ei Lena, o ucraineancă strămutată şi ea peste ocean cu gheme şi andrele, cu multe modele de tricotat, dar şi cu multă informatică în cap, atât de multă încât ele două, esticele, fac parte din corpul de elită profesoral de la o renumită Universitate americană.

Împărţim acelaşi hamac agăţat de tulpina castanilor din parc. Dacă acum douăzeci de ani mi-ar fi spus cineva că noi două vom sta în acelaşi hamac, ascultând Jazz in the Park i-aş fi ras în nas şi tot aş fi plecat peste ocean îşi aminteşte Ana, fredonând hitul său preferat. Ea are nostalgia celui plecat, eu pe a aceluia rămas pe acelaşi meleag.
Din hamac se vede pe malul celălalt al Someşului o vilă frumoasă, cu vegetaţie luxuriantă ivită pe acoperis. Bănuim că acolo, proprietarul şi-a amenajat o piscină. Un nou motiv de a ne proiecta în trecut. Îţi mai aminteşti a cui era casa? O profesoară nonconformistă a reuşit în condiţii de dictatură ceauşistă să-şi deschidă o grădiniţă particulară de limba engleză. Numai copiii nomenclaturiştilor erau primiţi acolo. Se mai rătăcea şi câte unul din  ceilalţi, cum a fost şi cazul fetei Anei, acum tânără mămică, căsătorită cu un american. Aflu totodată că plecarea Anei peste ocean fusese încă de pe atunci hotărâtă. Avea să se realizeze doar peste zece ani, când devenise atât de disperată încât i-a suflat unui coleg o bursă de studii, chiar de sub nas. Şi iată-o acum, cu vechime de cetăţean american. A meritat? o întreb. Dă din cap. Lucurile sunt amestecate ca şi limbile vorbite în familia ei extinsă. Engleză, spaniolă, română (în procentul cel mai scăzut).
Cu Jazz in the Park, am mai bifat încă o vară petrecută  împreună în care ne-am amintit de vremurile începuturilor noastre familiale şi profesionale. Ne-am plimbat pe dealuri înverzite, ne-am odihnit pe pământul  românesc care pe ea o trage la fiecare (re)venire. Simte esenţele florilor de câmp mai puternic decât mine. Gustul bucatelor îi alintă papilele gustative. Îi place şi ploaia pentru că miroase româneşte. Eu nu sunt tocmai un fan a torentelor. Surprind fiecare detaliu la care ea rezonează. Deşi sunt enervant de analitică, mie, multe aspecte îmi trec neobservate pe când pentru ea sunt adevărate repere. Respiră parfumul de sânziene, îşi lipeşte corpul de trunchiul de nuc încărcându-se cu energie. Toate, absolut toate îi umplu fiiinta, dându-i o stare de bine. Data plecarii ei în State ne scurtcircuitează. Croşeta şi amintirile despre cartelele perforate ne-au purtat în vremuri fericite. Până la anul luăm o pauză, de la vacanţa de vară. Ea se întoarce la cursurile şi seminariile ei, la studenţii pe care nu-i laudă (nici nu are de ce), la Lena, ucraineanca, care ni se aseamănă. Lena croşetează în timpul şedinţelor (de catedră cum ar veni la noi). Se poate? mă mir eu. Da! Şi mai ţii minte că şi noi făceam la fel în timpul şedinţelor UTC?  Manevram croşeta pe sub masă, îi răspund proiectată în alt spaţiu, alt timp.

***

La plecare îi strecor în bagaj o cartelă perforată (ea sigur nu mai are). Am păstrat-o să le-o arăt şi copiilor mei care profesează în High Tech systems & software. Alt spațiu, alt timp.

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Asteptam o postare ”gen”! M- am pierdut un pic in limbaje, file de listing si software dar m- am regasit complet in crosete si parfum de sanziene. Frumos, Lacra, frumos! 🙂

    camellia 29 iulie 2017 9:12 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title