Se spune ca intelepciunea se instaleaza odata cu atingerea unei varste respectabile, care dupa statisticile mai recente urca, undeva pe la 85 de ani. Sau, asa stateau lucrurile pana nu demult. Caci, dupa cum lumea s-a cam intors cu susul in jos, tot asa si varsta la care poti da lectii de viata s-a mutat undeva, mai spre tinerete. Lumea se complace de vreo 20 de ani incoace in a locui in concubinaj. Aceasta „moda” ca orice moda, se poarta. Sau mai bine zis, se imita. Se perpetueaza, in dulcele nostru spirit de turma. Parinti intransigenti, bunici cu multa scoala si cu foarte mult bun simt au fost luati de valul libertatii democratice si au acceptat tacit, ca tinerii familiei lor … sa traiasca in concubinaj. Invatam cu totii laolalta, ca asa trebuie sa fie, sa se cunoasca mai bine inainte sa se casatoreasca. Pana si bancile crediteaza cuplurile necasatorite, care aspira la traiul in” prima casa”. Totul ar fi frumos daca s-ar nimeri sa iasa bine, de la prima incercare. Nici pe departe! Dupa ce se cunosc mai bine sau foarte bine, adica cand dau de vreo greutate, aceste cupluri puse la incercare, o iau la fuga fiecare in alta parte. Prima experienta de viata de „familie”, s-a consumat. Despartirea nu se face asa cum tai un capat de ata. Se lasa cu mari suparari, jigniri, plansete, urlete, mesaje si telefoane in miez de noapte. Controale, urmariri si multe alte situatii alarmante. Gelozii si imixtiuni. O a treia persoana le intra in viata. Si uite asa la 20+ ani, ai ce povesti uneia din alta generatie, care la aceeasi varsta era nevasta cu casa de intretinut si cu copil mic de tinut in brate. Urmeaza alte regrupari, alte aprige lupte de cucerire prin eternul farmec feminin. O alta familie de proba se creeaza. Poate-n aceeasi casa, printre foste amintiri dar cu o alta jumatate. Din nou aceeasi stare de concubinaj fara prea mari obligatii, fara acte, nici la starea civila, nici pe „ prima casa”. Schimbam si numele girantului ca …Deh! incepem o noua viata. Cu mai multa speranta. De data asta va fi bine, nu vom mai lasa lucrurile sa treneze. Sa batem fierul cat e cald! Sa facem cununie!
Dar, cine stie daca-ntro zi la nervi sau printre suspine,unul din ei nu va regreta viata de proba de dinainte?! Ca nici o noua relatie nu promite doar liniste si iubire pe vecie.
Stau si incerc sa-mi imaginez cum ar fi fost sa ma casatoresc cu primul iubit. As fi fost fericita fara vreun termen de comparatie? Ce as fi facut daca totusi omul de langa mine era insuportabil? In prezent avem atatea optiuni, incat casatoria a devenit subapreciata. Eu pledez pentru stabilitate si confort in „prima casa”, dar sa fiu cu cel caruia i-am spus DA in fata altarului si in fata lumii. Sunt romantica si cred in dragoste, dar in acelasi timp sunt si rationala si nu as putea sprijini o relatie toxica, doar de dragului unui act. Ideal ar fi sa nu se ajunga acolo, iar relatiile sa se bazeze pe incredere si respect.
Flavia, imi place mult asa cum esti romantica si rationala. Am citit postarea de pe blogul tau si iti inteleg nedumerirea vis a vis de ceea ce am scris. Dar asa cum i-am raspuns si Adnyiei eu nu dau verdicte. Invat. Mai am multe de invatat si de inteles.
Ei, pai citind eu cele de mai sus, sunt buna de criticat 🙂 Insa, sa stiti ca nu toate deciziile de genul celor enumerate de voi sunt sortite esecului… Ma dau exemplu doar pe mine, sigur exista numeroase cazuri cand proba se sfarseste printr-o despartire si nu printr-o continuare….
Pentru ca eu si iubitul meu ne-am cumparat o casa (nu prin programul mai sus-amintit, ci din „vanzari anterioare” si un credit de nevoi personale), desi nu ne puseseram pirostriile. Mai precis, ne-am mutat noi impreuna cu chirie si in cateva luni ne-am dat seama ca decat sa ii imbogatim pe altii, mai bine dam un ban pt. ceva ce ne va ramane noua. Asa ne-am luat casa. Cu acte la notariat, co-proprietari, cu procente clar impartite…La 1 an dupa ce ne-am luat casuta, ne-am luat si o masina (SH-dupa posibilitati) si la inca un an dupa, ne-am casatorit. Am pus carul inaintea boilor, dar a mers pana la urma…
Suntem casatoriti abia de o luna, suntem impreuna de 4 ani si nu pot sa garantez daca povestea noastra va fi de genul „si-am incalecat pe-o sa”. Nu ne-am mutat impreuna ca un semn ca vrem sa fim impotriva principiilor invechite, sau ca vrem sa dovedim ceva, dar deja la o varsta, week-endurile petrecute la el acasa sau serile cand ramaneam peste noapte mi se pareau jenante, incomode, eram mereu cu hainele dupa mine, etc….
Cred ca ne-am luat casa din comoditate, pt. ca am prins ocazia si scazusera preturile, dar stiu ca am facut toate lucrurile ca asa am vrut noi, fara sa fim impinsi de la spate de nimeni.
PS: si desi credeam ca mama o sa imi scoata ochii ca vreau sa ma mut cu prietenul, desi nu eram casatoriti, ea fiind mai de moda veche, a reactionat muuuult mai bine dacat ma asteptam…
Scopul postarii mele nu este nici pe departe de a critica. Constat, citesc si ma documentez, din postura de parinte al zilelor noastre. Am sa va mai intreb eu cate ceva in postarile ulterioare. Ca doar acesta este unul din scopurile blogului sa socializezi, sa te informezi, chiar sa intri in polemici, nu-i asa?
Stai linistita Lacramioara, nici eu nu vreau sa fiu inteleasa gresit, caci nici pe departe nu as fi vrut sa te acuz. Eu fiind o fire mai repezita, poate ma grabesc de multe ori si pare ca si cand as da verdicte, dar pe urma ma domolesc si incerc sa gandesc rational. Incerc si eu, pe cat pot, sa dialoghez si sa inteleg toate fetele unei probleme. Si eu mai am atatea de inteles si de elucidat….oare ajungem vreodata sa le stim pe toate? tare mi-as dori 😉