Dumitru

Azi se implineste un numar mare de ani de cand l-am pierdut pe tata. Acest numar coincide nefericit cu varsta fetei mele. Pe tata il chema in acte Dumitru si a plecat dureros de repede dintre noi, de ziua numelui sau. Il chema asa doar in acte. Inca din studentie colegii l-au numit Titus. A ramas toata viata cu  nume si alura de imparat roman. Era un barbat foarte frumos, inalt, brunet, rasat. Avea ceva din aerul lui Roger Moore. Pana si alunita de pe obraz era ca si a celebrului Simon Temple, alias Sfantul, pentru cine isi aminteste. Alunita mi s-a transmis ca mostenire,  iar eu  am dat-o mai departe  fiului meu, care poarta  al doilea prenume (de data asta in acte), porecla de sorginte romana a bunicului. Nu apucase sa albeasca la tample, desi era trecut de cincizeci si cinci de ani cand boala aceea fara leac i-a atins trupul. Eram in plina criza. Criza  crunta comunista, ceausista. Fara medicamente, cu spitale sarace si cu salvarea care a intarziat prea mult sa vina. Din lipsa de benzina.  Venea in ziua aceea de 26 octombrie, de Sfantul Dumitru, ca de obicei, de la serviciu. Nu se simtea bine. Cunostea riscul bolii si mai ales traiectoria pe care avea sa o urmeze. Dar nu ceda si, mai ales, nu renunta la viata sa activa. A murit cu zile, intr-o terapie intensiva.

Tatal meu a fost inginer agronom. Eram asa de mandra. La vremea aceea nu multi colegi din clasa aveau parinti cu studii superioare. Tata venise la Cluj  dintr-un sat indepartat. Foarte indepartat. Tata era un erudit. Stia si  limba franceza. Imi cumpara carti rare. Primele dictionare ale limbii romane in patru volume, el mi le-a adus acasa,  incepand sa construiasca, carte cu carte, ceea ce azi a devenit somptuoasa mea  biblioteca. Volumele respective legate in piele neagra au o valoare inestimabila. Atat pecuniara, cat mai ales sentimentala. Avea un scris frumos. Scris tehnic iesit din mama unui domn prin nastere  (fiu de tarani nestiutori de carte, lucru pe care l-am mai spus aici). Mi-l amintesc aplecat asupra plansetei. Cu rigla si compasul. Duminica isi prelungea programul de lucru acasa, fara sa-i ceara nimeni. Pe masa din sufragerie el desfacea, cu gesturi aproape tipicare, rulourile de hartie fina, transparenta,  pe care erau desenate la scara 1 :1ooo  dealurile zonei noastre. Facea topografie. Schita terasamente. Cauta solutii de irigare pentru imbunatatiri funciare. Era doctorul pamantului.

Eu si cu tata aveam aceeasi gandire. Nu trebuia sa-i cer parerea. O stiam dinainte. Imi conferea atata siguranta prezenta lui! Voiam sa fie si el mandru de mine. Asa am devenit o perfectionista, lucru care mi-a atras si multa suferinta.

Dupa mai bine de douazeci de ani de cand nu-l mai aveam pe tata, am fost nevoita sa-mi caut niste drepturi, la o primarie, pentru un  teren care trebuia intabulat. Cine a trecut prin Mafia repunerii in posesie si a dobandirii actelor de proprietate stie ce inseamna toate astea! Nervi, bani si multa marsavie. Dar, pentru mine acestea nu au mai  avut  impact cand functionarul de la respectiva primarie mi-a desfasurat in fata un rulou de hartie cu harta desenata. 1:1000. Jos, harta era semnata : ing. Deaconu Titus.

Ce mi-a venit in minte? Ruloul de hartie,  de pe masa din sufragerie. Fetita cu cozi lungi care-si admira parintele si care voia sa-i fie lui, mandrie.

Mi-e dor de tine!