fbpx
„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Dumitru

de

Azi se implineste un numar mare de ani de cand l-am pierdut pe tata. Acest numar coincide nefericit cu varsta fetei mele. Pe tata il chema in acte Dumitru si a plecat dureros de repede dintre noi, de ziua numelui sau. Il chema asa doar in acte. Inca din studentie colegii l-au numit Titus. A ramas toata viata cu  nume si alura de imparat roman. Era un barbat foarte frumos, inalt, brunet, rasat. Avea ceva din aerul lui Roger Moore. Pana si alunita de pe obraz era ca si a celebrului Simon Temple, alias Sfantul, pentru cine isi aminteste. Alunita mi s-a transmis ca mostenire,  iar eu  am dat-o mai departe  fiului meu, care poarta  al doilea prenume (de data asta in acte), porecla de sorginte romana a bunicului. Nu apucase sa albeasca la tample, desi era trecut de cincizeci si cinci de ani cand boala aceea fara leac i-a atins trupul. Eram in plina criza. Criza  crunta comunista, ceausista. Fara medicamente, cu spitale sarace si cu salvarea care a intarziat prea mult sa vina. Din lipsa de benzina.  Venea in ziua aceea de 26 octombrie, de Sfantul Dumitru, ca de obicei, de la serviciu. Nu se simtea bine. Cunostea riscul bolii si mai ales traiectoria pe care avea sa o urmeze. Dar nu ceda si, mai ales, nu renunta la viata sa activa. A murit cu zile, intr-o terapie intensiva.

Tatal meu a fost inginer agronom. Eram asa de mandra. La vremea aceea nu multi colegi din clasa aveau parinti cu studii superioare. Tata venise la Cluj  dintr-un sat indepartat. Foarte indepartat. Tata era un erudit. Stia si  limba franceza. Imi cumpara carti rare. Primele dictionare ale limbii romane in patru volume, el mi le-a adus acasa,  incepand sa construiasca, carte cu carte, ceea ce azi a devenit somptuoasa mea  biblioteca. Volumele respective legate in piele neagra au o valoare inestimabila. Atat pecuniara, cat mai ales sentimentala. Avea un scris frumos. Scris tehnic iesit din mama unui domn prin nastere  (fiu de tarani nestiutori de carte, lucru pe care l-am mai spus aici). Mi-l amintesc aplecat asupra plansetei. Cu rigla si compasul. Duminica isi prelungea programul de lucru acasa, fara sa-i ceara nimeni. Pe masa din sufragerie el desfacea, cu gesturi aproape tipicare, rulourile de hartie fina, transparenta,  pe care erau desenate la scara 1 :1ooo  dealurile zonei noastre. Facea topografie. Schita terasamente. Cauta solutii de irigare pentru imbunatatiri funciare. Era doctorul pamantului.

Eu si cu tata aveam aceeasi gandire. Nu trebuia sa-i cer parerea. O stiam dinainte. Imi conferea atata siguranta prezenta lui! Voiam sa fie si el mandru de mine. Asa am devenit o perfectionista, lucru care mi-a atras si multa suferinta.

Dupa mai bine de douazeci de ani de cand nu-l mai aveam pe tata, am fost nevoita sa-mi caut niste drepturi, la o primarie, pentru un  teren care trebuia intabulat. Cine a trecut prin Mafia repunerii in posesie si a dobandirii actelor de proprietate stie ce inseamna toate astea! Nervi, bani si multa marsavie. Dar, pentru mine acestea nu au mai  avut  impact cand functionarul de la respectiva primarie mi-a desfasurat in fata un rulou de hartie cu harta desenata. 1:1000. Jos, harta era semnata : ing. Deaconu Titus.

Ce mi-a venit in minte? Ruloul de hartie,  de pe masa din sufragerie. Fetita cu cozi lungi care-si admira parintele si care voia sa-i fie lui, mandrie.

Mi-e dor de tine!

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • E un dor adanc, stiu cum e! E un dor care trimite mintii secvente de trairi, valuri de emotie si lacrimi in suflet, ca cele de pe obraz apar doar in momentele de singuratate. Nicio lacrima nu mai face din trecut, prezent, poate doar o pomenire la biserica, fara alaiul de meseni care comenteaza gustul sarmalelor si se uita in fundul pachetului sa vada daca e si „oţîră carne”. Dumnezeu sa-l odihneasca pe tatal tau, pe tatal meu, pe toti tatii care se roaga de acolo, de sus, pentru linistea copiilor…

    Veronica 27 octombrie 2013 9:16 Răspunde
    • Asa este. Sunt mereu cu noi. In secvente de trairi. Dar, asta nu ma impiedica sa ma revolt, cand vad colegi de-ai tatalui meu care au mai trait o viata de cand el, nu mai este. Care „se tin” inca foarte bine.
      Si, revine intrebarea: De ce mi-a fost luat cand eram cu totii atat de fericiti si cand aveam mai mare nevoie de el,
      de generozotatea lui, de dragostea lui?

      Lacramioara Salajan 28 octombrie 2013 17:28 Răspunde
  • Lacramioara, uneori cred ca viata vesnica inseamna continuarea vietii lor prin noi, a noastra prin copiii nostri s.a.m.d., pe un fir nesfarsit.

    Ecaterinas 28 octombrie 2013 21:10 Răspunde
    • Ecaterina, trebuie sa percepem lucrurile abstract. Sa ne resemnam cu sloganul” Asta e viata!”
      Cu certitudinea ca suntem datori cu o moarte. Dar… E greu, prea greu de acceptat.

      Lacramioara Salajan 30 octombrie 2013 17:24 Răspunde
  • Emotionanta scriere. Trebuie sa invat sa imi pretuiesc mai mult parintii. Tatal meu e tot Dumitru. Un Dumitru cam trist, cam plin de amaraciune in ultima vreme.Si nu din vina lui…

    aline 1 noiembrie 2013 20:09 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Lacramioara Salajan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title