Candva demult in anii de liceu, a spera sa vezi Parisul era o utopie. Invatam franceza cu drag, de drag, de dor. S-a intamplat cumva si am ajuns in fine intr-o vara sa respir aerul parizian. Primul contact a fost un soc. O dezamagire. Prima imagine la coborarea din autocar a fost a unui cuplu de drogati. Mai mult chiar, erau si despuiati. Am trecut peste acest prim impact. Dar, raul fusese facut, visul adolescentei spulberat. S-a intamplat in 1996. Am mai vizitat inca odata, doi ani mai tarziu, mai mult pentru copii. Nici atunci nu a fost prea grozav. Nu mi-am dorit sa mai revin. Preferam alte destinatii. In saptamana aceasta, prima din an, cand Parisul arata a Beirut am realizat ca era un déjà vu, pastrat in mintea mea. Parca am trait cosmarul candva, intr-o alta existenta. Psihoza intretinuta pe doua canale TV, cele pe care le urmaresc in mod current, m-a prins mai mult decat ar fi fost normal. Odios inceput de an pentru orasul cochet, curtat, cautat, visat, ravnit.
Crima si teroare. A inceput la redactia unui ziar. Au murit primii oamenii. Caricaturisti talentati. Unii in varsta, intre 68 si 80 de ani. Pasionati care nu s-au retras la o pensie linistita. Au continuat, au militat. Au ras, au ironizat. Au fost amenintati. Aveau protectie si totusi… s-a intamplat. Cabu cel talentat, cu un aspect ciudat, declara intr-un interviu ca este ateu si ca a persiflat si papalitatea. S-a jucat cu creionul. Si cu soarta.
Cabu a mai fost si parintele Clubului Dorothee. O lume a desenului animat francez, in care s-au nascut si au copilarit cei care aveau sa-l asasineze pe 7 ianuarie 2015.
Atacatorii sunt generatia anilor ’80. Am facut aceasta remarca, deoarece sunt studii care o considera ca pe o generatia inadaptata (desi in plina maturitate), la viteza evolutiei tehnologice. O generatie depasita rapid de cea a anilor 1990 – 2000, o generatie sortita somajului timpuriu. Usor de racolat de predicatori extremisti, usor de mituit si de manipulat. Asa a fost si cazul fratilor Kouachi.
Ce a vazut Parisul in aceste zile ? Oroare, crima, teama, solidaritate. Un mars al somitatilor, care s-a organizat cu o viteza uluitoare.
De maine, intrarea in normalitate sau …?
P.S. Precizez ca raman o mare admiratoare a culturii, patrimoniului, gastronomiei si limbii franceze. A se intelege ca dezamagirea din prima parte a acestui articol, se refera strict la amalgamul populatiei, de care m-am izbit la vremea respectiva. Revin cu placere adesea in Franta, in regiunea Lyon si apreciez „l’art de vivre „, din Haute- Savoie.
