Azi a fost ziua Nasterii Maicii Domnului.
Recunoscut ca pana nu demult stiam de o singura sarbatoare mare, aceea din 15 august, ca fiind legata de numele Maria. Tatal meu se facea luntre si punte ca pe data respectiva sa mearga la maicuta lui, sa o sarute si sa-i faca un mic dar. Locuia departe, intr-un sat de munte. Un sat rasfirat, la care se ajungea strabatand o padure deasa. Un sat de oameni harnici, truditori care nu cunoscusera colectivizarea. Un sat de fosti boieri munteni. Ogrezeni, cum li se mai spuneau. Acolo, fiecare casa avea langa poarta, incastrata o troita cu chipul Maicii Domnului. In permanenta erau depuse flori de camp. Bunica mea cea vrednica, acoperise micuta fresca, de ploi si de vant, cladindu-i un mic lacas din scanduri. Se inchina in fiecare dimineata cand trecea prin fata chipului bland, carandu-si apoi poverile zilnice. Bunica si troita raman in mintea mea inseparabile. Asa le-am cunoscut, asa le-am parasit.
Doua Marii. Atat de simplu. Atat de firesc. Atat de departe. Doamne, cat de puternica a fost amprenta lasata in sufletul meu de copil, credinta bunicii ! Se ruga mereu, chiar si in timp ce alerga pe afara dupa animale, dupa pasari, la fan, la sapa, la culesul viei, la fiertul tuicii. Se ruga pentru fiii ei multi si pentru familiile lor. Si, printre toti cei pomeniti, parca cel mai frumos se ruga pentru cea mica. Imi auzeam numele rostit duios de bunica care nu avusese nici o fiica, dar care avea de acum o nepotica. Mi-a dat multa iubire. O iubire mare si foarte speciala.
Astazi, m-am intristat cand am auzit doamne purtand numele de Maria ripostand, ca nu se spune: la multi ani! Anul trecut, eu insami am fost pusa la zid de cineva, pe care felicitasem pe 15 august. Reactia a fost ca nu e motiv de bucurie, sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului. Oare ce ar fi spus bunica, daca ar fi trait si i-as fi povestit ?!
Se spune, nu se spune ?! Unde se termina credinta si de unde incepe ignoranta ?! Rasfat si ifose, de fiinte supeficiale.
Uitam, ca in mai toate cazurile, sa descoperim esenta.