Timpul meu se dramuieste intre slujba care-mi permite “traiul decent”… De ce intre ghilimele? Pentru ca vorbele apartin timbrului vocii lui Petre Roman, in primele zile ale lui 1990. La inceput imi pareau aburinde. Apoi cand lucruile au inceput sa se aseze, le-am descifrat sensul.
Asadar revenind, timpul meu se risipeste ca un nor cetos, intre serviciu si o suta de alte lucruri pe care incerc sa le fac. Cu folos.
Incerc doar. Nu reusesc, pentru ca fie ma plictisesc, fie nu-mi ies, fie le abandonez. Nu este un timp pierdut, acela al tatonarilor. Un timp al ideilor. Fiecare esec ca si fiecare succes este pana la urma un experiment. Cel mai greu mi se pare, cand trebuie sa cotesc, pe strazile infundate ale deciziilor care trebuie, musai luate.
Intre un serviciu care-mi permite traiul decent si o mutare definitiva intr-o tara a fagaduintei…Nu! nu mai exista in ultima vreme nici o astfel tara. Ma opresc, trag puternic aer in piept, ridic ochii spre cer, de unde mai sper intr-un semn. Pentru ca de una singura, am mai incercat sa imi schimb sensul de mers. Si, nu a mers. M-am invartit intr-un cerc. Vicios. Pervers, care m-a amagit, m-a naucit si m-a condus, la locul de unde am pornit.
Nu am promisiuni certe. Am doar vagi repere. Sa-mi tentez sansa?! Nu prea mai sper intr-un trai mai decent, decat cel pur si simplu, decent.
Nu ma refer doar la fateta pecuniara ci si la stilul de viata, de la intretinerea corporala pana la exersarea mintii, intr-o tandra simbioza, cu persoana draga. Traiul decent, in linii mari cam asta inseamna.
Atunci, la inceputul anilor ’90, “traiul decent” avea cu totul si cu totul alt sens. Cel putin, asa a fost, in cazul meu.