Copiii ne-au copiat in cariere. Nu le-am impus-o si nici nu le-am sugerat. Lucrurile s-au asezat de la sine, fara vreo imixtiune si fara prea multa filozofie. Nu am avut cu ei discutii, pe tema a ceea ar fi de urmat. Erau destul de buni sa stie, sa discearna.
Imi amintesc de anii in care galopam printre orele de serviciu, sedinte, activitati extra scolare, vizite la bunici, reuniuni familiale. Weekend-uri musai in natura, un respiro mult asteptat, care ne incarca atat cat sa ne tina, pentru inca o saptamana.
Nu ne puteam plange de rutina. Viata ne luase cu asalt. Trebuia sa-nvatam din mers sa fim atat parinti cat si asociati. Ne infuriam sau ne-amuzam afland, unul prin prisma celuilalt ce au facut colegii, sefii, colaboratorii. Copiii ne erau prin preajma, prinsi in jocul cu soldatei si cu papusi. Generatia anilor ’80. Nu le-au lipsit nici Lego si nici Barbie. Faceam slalom printre cozile la alimente. Eram privati doua sfarsituri de saptamana pe luna de la a circula pe patru roti, din lipsa de benzina. Rational sau rationalizat. Cine mai stie ?! Vremuri de trista amintire.
Copiii pareau ca habar n-au, de labirintul prin care cu truda ne strecuram. Era doar o parere. In fapt, inregistrau si retineau. Lucruri, care la vremea aceea imi pareau neinsemnate au capatat in timp valoare, pentru a fi preluate, ad literam. Noi nu eram doar doua marionete, ghidate de firele intretaiate ale unui trai de cosmar. Eram actorii importanti pe scena vietii de familie. Din umbra aparentei neatentii, ne urmareau doua perechi de ochisori adorati.
Baietelul care purta un razboi imaginar, al soldateilor de plumb a devenit cadru universitar. La fel ca tatal lui odinioara.
Mama papusilor Barbie s-a format la aceeasi facultate, pe care eu o absolvisem in anul in care m-am si maritat. Azi suntem colege de palier, in cadrul aceluiasi corporate.
Puterea care sparge orice tipar, este puterea exemplului demn de urmat.