„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Eu am un rol

de

Triez fotografiile familiei mele. Primele sunt cele alb -negru care poarta pe dos stampila unui studio. Poate,  unicul din oras. Trecusera zece ani de la incheierea razboiului. Parintii mei tineri, subtiri, inalti, frumosi se casatoreau. Trebuie sa fi fost o lume cenusie, in care se mai auzeau,  cateodata, sirenele groazei. O lume in care tinerii sperau sa reconstruiasca, pe pamantul mirosind inca a fum, a groaza, a moarte, o lume noua. O lume in care sa fie fericiti.

Nu prea au fost. Sperantele le-au fost mereu risipite de griji, nevoi , lipsuri, boli. Cand, in sfarsit, ar fi trebuit sa le fie cat de cat bine, ajunsesera la putin peste 50 de ani. Tata s-a stins cel mai devreme. Sensibil din copilarie, ficatul i s-a imbolnavit. Singurul organ despre care auzeam ca se reface repede, in cazul lui, a fost fara sansa de lecuire. Lipesc cate o fotografie intr-un album cu coperti gris, culoarea vietii  de atunci.

Un amestec de vechi si nou. Un trecut horror si  un viitor in care credeau, cu toata fiinta lor.

Familia noua se inchega intr-o camera de subsol, alaturi de parintii si sora mai mica a mamei. Doua generatii. Apoi, am aparut si eu. Ne inghesuiam cu totii pe o suprafata cat jumatate din apartamentele in care traim azi, fiecare dintre noi. Nu a fost chiar asa de rau. Simteam iubirea tuturor, ma invaluia grija lor. Nu imi lipsea nimic.

Aveam sa realizez, mult mai tarziu, cate nevoi aveau. Cat se vor fi sacrificat bietii de ei, ca eu sa cresc ca o printesa ! Sa merg la scoala cea mai buna. Sa am biblioteca. Sa am rochite frumoase. Mama avea maini indemantice. Tricota ca nimeni alta. Eram mereu in top, imbracata in modele unicat.

Privesc acum aceste poze si, parca, aud  vocile lor. Ale parintilor, ale bunicilor. Cu mine incepea a treia generatie. Pana aveau sa vina pe lume ceilalti verisori, aveam sa fiu o  rasfatata. Nu as putea sa rup sau sa arunc vreo poza veche. Le tin pe toate si, gratie lor, imi reconstitui lumea trecuta. Lumea mea. Pe care am ales-o. Sau care, poate … m-a ales ea pe mine. Cine stie?!

Pozele vechi sunt ca si cartile. Printre cele digitale care se fac azi, au parca si mai mare valoare. O poza veche, o icoana pictata cu naivitate de mana unei taranci nestiutoare de carte. Carti vechi pastrate in clandestinitate, in pivnita cu care camera noastra se invecina, sunt valori inestimabile. Nici un anticar din lume nu mi-ar putea pune un pret atractiv pe o poza, pe o icoana, pe o carte. Ele poarta suflulul acelora care m-au ales sa vin, sa cresc, sa ma formez ca om. Nu vreau sa las o lume sa se risipeasca. Eu sunt doar o punte intre vechi si nou. Eu am un rol. Acela de mediator. Intre trecut si viitor.

Copiii mei trebuie sa invete, sa fie mereu mandri de inaintasii lor.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Iubim amintirile,fotografiile vechi ale celor pe care i-am iubit si ne-au incalzit sufletele,asa incat sa nu ramana reci,insensibile.Dincolo de emotia revederii unui chip drag,pe o bucata de carton gri,constat frumusetea lor,naturaletea ,blandetea ochillor si zambetelor.Erau cu mult mai frumosi decat noi ….noi, acesti etern preocupati de regulile esteticii.

    Mari 24 martie 2014 13:47 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title