Azi a nins cu frunze. Erau coapte de ceva vreme, astfel încât la un suflu (divin!) s-au desprins şi, învârtindu-se prin aer s-au asternut lin pe pământ. Le-am făcut poze frunzelor mele. Unele sunt de un galben aprins, altele ocru stins. Împreună au desenat un covor splendid.
Dar nu despre frunzele toamnei am vrut să scriu.
Mi-am propus să scriu despre bani şi mai cu seamă despre economii. Am participat de curând la un Atelier de educaţie financiară pentru copii. Se pleda acolo pentru responsabilizarea copilului vis- a- vis de nevoia de economisire. Puţin câte puţin, adică punând deoparte câte 10 lei, în timp, undeva la vârsta majoratului se poate ajunge la o sumă frumuşică. Suna bine şi părea motivant pentru participanţi. Mie, gândul mi-a zburat la primul meu carnet de economii din vremea când eram copil. Părinţii l-au deschis pe numele meu, iar când am împlinit 14 ani şi mi-am făcut buletin, am primit, în dar, carnetul respectiv. De aici înainte urma să-l administrez singură. Să depun, să merg la CEC pentru a-mi fi înscrisă dobânda, ceea ce mă fericea tare mult. Suma depusă iniţial de ai mei era substanţială, rămânându-mi mie de strâns câţiva ani, până la concurenţa a 5.000 lei. Cu acest sold carnetul meu avea să participe la o tragere la sorţi, care făcea fericit un român, cu un autoturism Dacia. Pentru a intra în posesia lui trebuia să te deplasezi la fabrica de la Piteşti. Ce şansă era pe atunci!
De la bunici am învăţat să economisesc mai modest, după cum erau şi ei, dragii de ei, şi anume, adunând monede de 3 lei în sticla de lapte. Nu mai ţin minte, dar pe atunci se ştia exact suma care rezulta când celebra sticlă era bine îndesată de monedele antice.
Mai moderne au fost puşculiţele din ceramică, care odată ajunse la refuz trebuiau sparte pentru a afla cu nerăbdare cât reprezintă acumulările tale. Aceia erau deja bani reformaţi după ’90. Ca părinţi învăţaţi ce eram, le transmiteam copiilor noştri ştafeta responsabilizării bănuţului muncit.
Apoi, undeva am pierdut acest bun obicei, luaţi de val şi orbiţi de viteza cu care am intrat în era consumismului barbar. Tot ce era idilic referitor la bani, adică puşculiţa, sticlă de lapte, carnetul de CEC au fost abandonate. Se cheltuia din ce în ce mai mult. Era o foame de toate. De lucruri şi de călătorii. Cheltuielile au început să depăşească veniturile. Nici o problemă, căci s-a lansat pe piaţă cardul de credit, accesibil oricui făcea dovadă unui venit fix. Nu intru în detalii privind creditul luat doar pe baza de buletin, fiind un subiect care, poate, va face obiectul unei postări viitoare.
Revenind la Atelierul recent deschis pentru copii, am constatat că iniţiatorii erau străini. Occidentalii îi învaţă pe copiii noştri ce înseamnă banul chivernisit. Traineri, psihologi au dezvoltat platforme de iniţializare care să explice părinţilor nevoia de a-i deprinde pe copii, să conştientizeze nevoia de economii. Cam greu azi, când copiii primesc atâtea cadouri, încât la sărbători şi zile de naştere nici nu ştii cu ce anume i-ai mai putea ferici. Aici iarăşi nu vreau să întru în detalii despre ne(fericirea) copiilor superdotati… cu jucării, gadget-uri, aparatură de ultimă generaţie. Bietul! De unde să cunoască noţiunea de abstinenţă în vederea acumulării prin economii?! Cum să înţeleagă sensul lui a acumula când acest verb a fost înlocuit cu a deborda?!
La Atelier am văzut feţele atente ale părinţilor. În primul rând, pentru ei noţiunea de mici economii părea ceva ludic, ca să nu zic perimat, acum când sunt forme de economisire elevate precum asigurari de viaţă, conturi în bănci s.a.m.d. Dar, economisirea palpabilă prin care copilul pune bănuţul cu mâna lui deoparte se face cel mai bine acasă, prin educaţie. În jurul mesei stand toţi laolaltă, poţi dezvolta copilului tău cea mai plăcută educaţie financiară. La început sub formă de joacă.
Totul este ca şi părinţii să aibă timp de joacă.
***
Revin la natura mea cu frunze uscate şi la vremea de afară care e numai bună de a-ţi contabiliza economiile.:)