A învaţă o limbă străină în ziua de azi când sunt atâtea metode, de la cea clasică cu manualul frumos ilustrat, până la DVD cu voci îmbietoare şi tehnici din cele mai atrăgătoare este uşor şi plăcut. Gramatica este explicată şi exemplificată pe monitoare, iar exerciţiile se rezolvă interactiv. Studiul se face integral în limba de însuşit, eliminându-se etapa traducerii în limba natală. Profesorii sunt adevăraţi actori, care prin gesturi şi mimică pot sugera pe înţelesul tuturor cursanţilor modul de utilizare al unei excepţii gramaticale. Evident exerciţiul individual, repetarea zilnică şi învăţatul pe de rost rămân reguli valabile, nu doar pentru cei mai ambiţioşi.
De fapt, voiam să scriu despre copiii bilingvi cu care am interacţionat în ultimul timp. Sunt copii proveniţi din familii de români, dar care trăiesc în străinătate. O generaţie nouă, cu un limbaj amestecat de cuvinte provenind din română şi engleză. Copii care nu ştiu nimic din gramatica limbii materne şi care învaţă scrierea direct în engleză. Au dobândit accentul limbii vorbite în ţară de adopţie, fără a mai reuşi să-l imite pe cel nativ. Fluenţa şi claritatea vorbirii limbii române sunt definitiv compromise. Ei trebuie să se focuseze pe engleză astfel încât să poată fi competitivi. Am întâlnit cazuri în care doi fraţi vorbeau română când se jucau de’a mama şi tata şi o întorceau pe engleză când joaca lor era de’a şcoala. Sau, când vorbindu-i mamei nu le venea în minte vreun cuvânt, găseau rapid echivalentul străin. Şi aşa, ieşea o limbă anglo –română de toată frumuseţea! Acolo unde şi unul dintre părinţi este străin (nu neapărat englez), limba română pierde şi mai mult teren. Procentul folosirii ei scade vertiginos.
Să nu-i uităm pe bunici! Skype-ul a mai rezolvat problema distanţei. Feţele se văd des, ochiul fotografiază, mintea înregistrează, dar trebuie totuşi să-şi vorbească. Altfel, noţiunea de nepot/bunic devine una abstractă. Îmbrăţişarea se reduce la un pupic lipit pe ecranul tabletei, atât de o parte, cât şi de cealaltă. Povestea de seară spusă cândva de bunica ţinându-şi nepotul în poală s-a redus în era digitală, la un şir de emoticoane pe ecranul obscur. Copilul nu mai are nici amintiri olfactive de la bunici. Aşa ceva chiar se păstrează o viaţă întreagă. Bunicii de pe skype au numai faţă şi lacrimi înăbuşite. Ei folosesc ne(voit) un limbaj basic cu nepotul vorbitor preponderent în limba engleză. Se frânge definitiv cea mai duioasă complicitate: nepot –bunic. Bye-Bye, bunica! sună cumplit de străin/glacial. Dar ce frumos şi călduros se aude: Săru`mâna, bunici!
Şi încă ceva. Mă gândesc la situaţii limită, situaţii de conflict ori conjuncturi tragice. În astfel de momente limba poate amuţi, dar nu şi starea sufletească.
În ce limbă sunt primele cuvinte de alint ale unei mame, când îşi îmbrăţişează pentru prima oară noul născut?!
În ce limbă te rogi, în cazul unei catastrofe aeriene?!
În ce limbă îţi poţi admonesta partenerul de viaţă, când îţi ieşi din fire?!
Sunt doar câteva exemple luate la întâmplare.
***
Sunt cea mai deschisă persoană la însuşirea cât mai multor limbi străine, dar trebuie să ne împotrivim necunoaşterii emblemei naţionale, de către copii. Şi pentru că astăzi serbăm ziua limbii române închei:
Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie. (Ion Luca Caragiale).
