Au ajuns în pragul a 50 de ani de căsătorie. Şi-au promis în mileniul trecut, în secolul trecut, mai precis în anii ‘60, să fie împreună la bine şi la rău, până la sfârşit. Şi au reuşit. Vor trece pe rând linia de sosire, la Primărie, unde îşi vor ridica diploma de fidelitate şi premiul în bani. Ei sunt eroi. Au făcut faţă cu stoicism fără să socotească cât timp a trecut, de când împart acelaşi acoperiş.
Ar fi avut motive de divorţ. Nu au făcut-o. Pe vremea când psihoterapia era o utopie ei au găsit soluţia vremurilor lor: răbdarea alternativă. Au strâns din dinţi, au plâns în pernă, s-au uşurat verbal într-un limbaj colorat, au tăcut când celălalt nu se putea opri, au plecat temporar în vizită prelungită la copii, în timp ce partea adversă îşi rumega fapta comisă şi alte asemenea scenarii. Când unul era prea vocal, celălalt mima nonşalanţa. Au reacţionat diferit în funcţie de temperament, de educaţie (ori de lipsa acesteia) şi au recurs la acest tertip: Acum taci tu, să vorbesc eu ! O anduranţă ca aceea a sportivilor de performanţă.
Aceste cupluri nici nu-şi pot imagina viaţă alături de altcineva pentru că: Rău cu rău, dar mai rău e fără rău, nu-i aşa?! Ceea ce la început se manifesta ca grijă din marea iubire a unuia pentru celălalt s-a transformat în timp în cicăleală, apoi în lipsa de autonomie, stare pe care o tolerează. Continuă parcă cu şi mai multă siguranţă, să avanseze pe strada îngustă numită viaţă. Şi asta, graţie voinţei, tăriei de caracter şi profunzimii sufleteşti. Perechi de o jumătate de veac, ei fac totul împreună. Îi recunoşti cum îşi aşteaptă cuminţi intrarea la medicul de familie. Iau reţete, îşi cunosc unul altuia simptomele, îşi compară analizele, îşi porţionează cu atenţie medicamentele zilnice pentru afecţiunile cronice. Uneori le mai încurcă. Mai uită nume, locuri pe care şi le reamintesc pe rând, nu deodată că doar formează un cuplu care se completează. Îşi transferă unda gândului care îi obsedează. Parcă şi-au împrumutat ceva şi din fizionomie. Să fie o iluzie optică creată de faptul că noi, ceilalţi, îi percepem ca pe un tot unitar?!
***
Aceste cupluri patinate de viata au farmec, au parfum, au valoare. Ele poartă în taina longevităţii lor şi cicatrici, urme ale unor inevitabile zdrobiri. S-au refăcut de fiecare dată ca într-un ritual al artei kintsugi. Nunta de aur, o inepuizabilă filozofie de viaţă.
