fbpx
„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Tenişii albi

de

Mi-e dor de dorul de a călători. Tânjesc după starea emoţională în care doream  să ies din ţară, să aud pe stradă vorbindu-se o limba străină, să privesc discret  trecătorii,  oameni ca toţi oamenii dar care mi se păreau deosebiţi.  Eram foarte atentă la stilul lor vestimentar.  La adaptarea ţinutei pentru vânt şi ploaie, la umbrelele lungi cu mânerul elegant. Am călătorit la început în ţări cu climat predominant  umed (Belgia de pildă), unde  trench-ul era vedeta garderobei oricărui cetăţean.  Balonzaidul meu de acasă trena în debara, nu mi se părea potrivit să-l port niciodată. Acolo-l găseam  ca fiind foarte elegant. Îmi plăceau cămăşile cu gulerul apretat  şi ridicat la spate,  iar combinaţiile de bleumarin cu alb le găseam fascinante.  Mi-e dor de vremea când  voiam să cumpăr câte ceva din toate, dar banii ( valuta cum ziceam) erau puţini şi cu destinaţia bine determinată.  Pentru o intrare la un muzeu  la care nu visam să ajung vreodată şi un suvenir care să-mi amintească că am trecut pe acolo, prima şi poate ultima dată.

Mi-e dor de satisfacţia  conversaţiei într-o limba pe care o exersam, în fine, după mulţi ani în care o practicasem  doar citind, fără să mă aud vorbind. Ascultam orice prostie  care spusă în franceză ori germană de un nativ la el în ţară,  îmi suna ca o perla literară. Vorbeam până răguşeam cu oricine, orice, într-un elan care nu mă carcteriza. Eram dispusă să corespondez în continuare, după ce voi fi plecat din ţara respectivă,  cu cât mai multă lume.

Mi-e dor de tenişii mei albi pe care la vremea respectivă cu greu îi găseam( de obicei în magazinele second hand) şi care -mi erau de nădejde la  umblat, între obiectivele turistice. Am rămas şi azi un fan al tenisilor albi. Cu ei dansam în ploaie sur la Grande Place. Şi tot acolo imi bucuram papilele gustative cu pralinele Leonidas, cumpănit achiziţionate.  Acestea au fost printre primele delicatese cu gust pur occidental.

Mi-e dor de foamea de vacanţă care începea de –ndată ce cuceream vama din  Borş. Era o izbândă să treci graniţa cu mapa de acte căreia să nu i se găsească nici un cusur.  Răsuflam uşurată ca după un examen la care luasem nota maximă. Era un examen de toleranţă.  Liber. Schimbare de aer şi de culoare locală.

Mi-e dor de fericirea  simplă, fără prea mulţi bani în buzunar,  de  pofta de descoperire care anihila orice urmă de oboseală.  Străinii  răsfăţaţi care  aveau un Notre Dame sau Domul Sfântului Ştefan la ei în ogradă, priveau ca pe o curiozitate alergătura noastră cu lista lungă de obiective care trebuiau musai vizitate. Acum ori niciodată. Pentru oamenii aceia  vacanţa însemna o relaxare binemeritată, nu goană după artă sacră. Mi-e dor de vremea când aveam toată viată în faţă.

****

Mi-e dor de tenişii mei albi second hand. De mâna ta întinsă, de care mă amuzam  comparându-o cu braţul unui poliţai în intersecţie. De fapt, mă atenţionai să nu pierd contemplarea faţadei  vreunei catedrale. Deşi  nu  prea ne  inchinam,  atunci  dinadins  căutam atmosfera vibrând  de spiritualitate.

Mi-e dor de complicitatea  noastră. Mi-e tare dor.

 

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Tare frumos si tare emotionant!!

    Adnya 15 mai 2016 0:35 Răspunde
  • Ce frumos ca are de ce sa-ti fie dor! 🙁 Eu nu am trait experiente atat de frumoase.
    Bucura- te, Lacramioara!

    camellia 15 mai 2016 11:41 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title