Toamna asta aurie ne-a îndemnat la a căuta nostalgii de altădată, legate de frumuseţea celei mai cunoscute păduri de la marginea Clujului. Până nu foarte demult era zona noastră dragă de plimbări la sfârşit de săptămână. Devenise o cutumă ca, în locul unei sieste duminicale, să mărşăluim pe cărărui singuratice, printre copaci din soiuri dintre cele mai variate, printre bolovani imenşi, rotunjiţi de apele unei mări dispărute. Şi mai era dorinţa de a lua un piept de aer curat. Nu arareori auzeam foşnetul frunzelor uscate făcut de câte o căprioară speriată, care adulmeca prezenţa umană de la mare distanţă, ceea ce o soma la a se îndepărta prin salturi lungi, elegante. Nu aveam pe atunci telefoane supradotate, ca să imortalizăm vizual şi sonor fuga căprioarei speriate şi nici nu doream să-i tulburăm liniştea. Dar, simţul ei de autoapărare era cu mult peste nivelul dorinţelor noastre. Acum avem acele telefoane, dar nu mai sunt căprioare. Zona despre care vorbesc a suferit o nefericită transformare, în investiţii imobiliare. La început au fost sacrificate luminişurile, apoi păşunile, după care s-a intrat cu drujbele şi în pădurea seculară. Fiecare cumpărător de pământ şi-a pus în operă casa visată. Proiecte de case ciudate, stiluri copiate care nu s-au pretat acestei zone, dureros sacrificate. Case alăturate sunt ca precupeţele din piaţă. Una e înaltă, colţuroasă şi dă cu faţada în aşa-zisa stradă principală. Vecina de alături este mai joasă şi mai îndesată şi are faţada către pădurea din spate, căutăndu-şi mai multă intimidate. Aşa sunt toate. Nici cea mai subţire urmă de sistematizare în Colonia Făget. Şi când te gândeşti că, Clujul a dat atâtea generaţii de arhitecţi fiind al doilea şi singurul oraş după Bucureşti care avea facultate de profil în ţară!
În fine, ne plimbăm mai departe. Dincolo de gardurile care sunt adevărate împrejmuiri de cetate cu fundaţii puternic betonate, din care ţâşnesc suliţe negre forjate, se văd grădini amenajate în funcţie de simţul estetic al proprietarului. Conifere, tuia, tufe de arbuşti rari, specii florale au înlocuit plantele medicinale locale. Într-o curte cu un spaţiu generos, gustul proprietarului s-a orientat spre… natură moartă, astfel încât statuete cu berze, pitici şi alte figurine kitsch sunt distribuite ca pe o scenă largă, în aşteptarea unui public care nu le va aplauda vreodată.
În plimbarea noastră ne-am amintit de mirosul toamnei de altădată. Şi pe când visam aşa, iată că simţul nostru olfactiv este puternic agresat, dintr-o dată. Un miros de pucioasă şi sulf, în plin peisaj autumnal venea tocmai dinspre un domeniu întins pe câteva hectare. Cunoşteam construcţia fiind printre primele apărute în zonă, în urmă cu aproape douăzeci de ani. Un adevărat conac în stil brâncovenesc, foarte bine întreţinut, cu câini de rasă dintre care se remarcă un Collie care te întâmpina în poartă. Coniferele superbe au crescut între timp, astfel încât conacul cu greu mai poate fi zărit. De altfel nu am citit vreodată în presa locală vreun anunţ care să mă facă curioasă cu un eveniment organizat aici. De fiecare dată când treceam era o mare linişte, multă discreţie. Este o Fundaţie cu nume de politician român. Cât priveşte mirosul, acesta venea de la operaţiunea de vidanjare a fosei septice. Şi operaţiunea asta trebuie făcută, nu-i aşa?!
La colţul acestei construcţii frumoase pe o piatră rotundă cu urme marine (care pe mine întotdeauna mă fascinează) regăsim marcajul care ghidează drumeţul iubitor de natură, să urmeze un anumit traseu. Mai demult existau şi săgeţi de lemn care indicau durata traseului în ore sau minute. Nu le-am regăsit. Dar nu-i nimic, cunoaştem drumul. O altă casă foarte înaltă ne apare în faţă. Ceea ce ne atrage atenţia este faptul că are un cerdac ţărănesc ascuns de o impresionantă perdea de muşcate. Jardinieră lângă jardinieră, pornesc de la poartă, urcând scările şi aliniindu-se pe cerdac. O imagine care merită imortalizată. Nici chiar la cabanele din Austria parcă nu vezi o asemenea opulenţă florală. Curtea acestei case este aproape pe verticală. Proprietarul a săpat o alveolă într-un deal înalt împădurit în care şi-a aşezat casa. Curtea este un spaţiu cu mai multe poteci înguste delimitate prin bariere de susţinere confecţionate din trunchiuri de copaci tineri. Pe aceste poteci se ajunge în vârful dealului. Copacii care nu au fost tăiaţi au fost transformaţi în locuri de joacă, construindu-se în jurul trunchiului, balcoane sau căsuţe din lemn natur.
Mergând mai departe aud susurul unei pârâiaş. Incredibil! Mai există. Era locul preferat al copiilor mei când erau mici. Le făceam morişti din nuieluşe. Moment de aducere aminte.
Şi acum, ceva care supără tare. Case începute, neterminate şi abandonate. Un anunţ stând cam strâmb cu un număr de telefon şi cu inscripţia de vânzare. Se vede vechimea abandonului construcţiei şi a anunţului. Natură distrusă, proiect megaloman (după numărul spaţiilor deschise care se voiau a fi uşi) nefinalizat. Offf! LĂCOMIA!
Şi mai supără un hotel cu nume Stil, dar care numai stil nu are. Pare chiar părăginit. Mai e şi o biserică neterminată în condiţiile în care există deja două funcţionale, de ambele rituri.
Aceasta a fost o mică parte din incursiunea în Colonia de la marginea Clujului care a sufocat pământul unei păduri pe cât de frumoase, pe atât de misterioase. Au circulat multe istorioare enigmatice legate de acest spaţiu care nu se lasă cunoscut în profunzime. Taine care fascinează încă.
Făgetul în care, când îţi ridici ochii spre cer, te copleşeşte cu înălţimea şi sobrietatea arborilor seculari prin care te ajung razele soarelui, făcându-te să te simţi mic, mic de tot.
***
„Trebuie schimbate legile pădurii, trebuie înființată Armata Pădurii. Dezastrul e atât de mare, încât expresia asta nu e grea, e necesară. De acum nu mai trebuie să se taie decât cu mare știință și zgârcenie timp de 30-40 de ani, niciun copac din România. România are în clipa asta nevoie de cel putin 10 milioane de copaci. (30-40 de ani de moratoriu?) „Marcel Iureș.
Foarte frumos articolul