Asa se incheie romanul Zaira, al lui Catalin Dorian Florescu. Timisorean talentat dar asumat si foarte apreciat de elvetienii care l-au adoptat, acordandu-i cetatenia la inceputul anilor ’80, la pachet cu un adevarat arsenal de premii si burse literare. Autoritatile din Zurich contrar renumelui lor, nu s-au zgarcit in a-i atribui si premiul: ” Un an platit de viata „.
Despre Zaira. O poveste densa cu destine care se inlantuie surprinzator si care se intinde pe mai bine de treizeci de ani, intre doua continente Europa si America, intre doua oranduiri social-economice, comunism si capitalism.
Povestea Zairei un deja vu in realitatea noastra post decembrista, sub forme diferite si totusi asemanatoare. Iubiri de tinerete intrerupte brusc de un acelasi laitmotiv: prea tineri si prea diferiti ca regim politic.
La inceputul anilor ‘70 primele iubiri ramaneau in cele mai multe cazuri la stadiul de platonice sau cel mult, de duios inocente. Se visa, se spera, se mai…astepta. Era rabdarea dinaintea promisiunii de a se finaliza, numai si numai prin casatorie.
Daca unul dintre cei doi care-si faceau fierbinti juraminte provenea de dincolo de cortina de fier, speranta finalizarii prin mariaj insemna, traversarea unui lung tunel, a carei luminita avea sa se iveasca mult, mult prea tarziu. Undeva la finele lui ‘89.
Sau, daca unul avea ganduri teribile de evadare dinlauntrul aceleasi cortine, intentia de a-l scoate si pe celalat de dupa gratiile „catifelate” ramanea la stadiul, de promisiune. Pentru candva, undeva. Fiecare, intre timp se reorienta. Iubirea cea dintai, netraita la cotele ei sublime se potolea. Doar pentru o vreme. Vreme de vreo treizeci de ani, atat cat sa dospeasca in subconstient, pentru a iesi la iveala odata cu eliberarea de temeri, de constangeri, de ridicarea cortinei de fier. Adica, undeva pe la inceputul mileniul trei.
Odata cu eliberarea constiintei, cu evolutia tehnologiei, cu extinderea internetului si a telefoniei mobile, oameni trecuti de a doua tinerete s-au cautat sau s-au gasit, via www.google urmat de numele celui sau celei careia i-a lasat o promisiune de cerere in casatorie… in suspense.
Schimb de fotografii, socul schimbarii fizionomiei, emotia primului e-mail trimis si al raspunsului primit. Tastele faceau minuni, in timp real. Nu mai era nevoie de cerneala si hartii. Nu se mai cenzura ideea si nici dorinta. Se relua un dialog firesc acolo unde inghetase, in urma cu treizeci de ani. Aproximativ. Au devenit parinti intre timp dar nu au uitat ca au iubit, ca niste copii cuminti. Prea cuminti.
Doar cine a iubit intr-un asemenea timp poate pricepe cum doi oameni despartiti de frontiere, cand se revad usor imbatraniti se pot saluta atat de intim si firesc : ” Tu ? Unde ai stat atat ? ”