fbpx
„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Saskia

de

Marturisesc ca imi plac animalele, doar de la distanta. Ele in lumea lor, iar eu in a mea.

Tine de caracterul meu de a-mi delimita, cat mai bine, zona de manifestare a sentimentalismului. Si mai tine de o autoprotectie, vis a vis de a mi se specula vulnerabilitatea. Pun prea mult suflet intr-o relatie, fie ea si cu un animalut, incat sa nu ma pun la adapost,  cand tendinta de a ma atasa devine iminenta.

Sunt constienta ca dau dependenta ( mi s-a intamplat de atatea ori,  dar ma feresc cu vehementa de a deveni eu insami dependenta. Dependenta este toxica. Cel putin, in cazul meu. Am trait-o demult, m-am incrancenat impotriva ei si am invins-o.

Ce legatura este intre dependenta si animale? Iat-o!

In urma cu multi ani deja, viata mi-a dat o a doua sansa nu doar mie, ci si unui pui de cocker. L-am luat, desi sub nici o forma nu acceptam animalute in casa. Era (credeam atunci), doar un cadou de majorat, al fetitei mele. Acum, spun cu certitudine ca a fost mana providentei. Si, pentru ca fiica mea sufera de alergii multiple, catelul mi-a ramas in grija mie. Dar cum sa-l tin cand nu ma puteam ocupa de el, job-ul meu fiind unul masurat in zi lumina. Salvarea a fost mama mea. Dispusa si iubitoare de animale. Dar, la curte. Pana la urma a cedat, biata de ea, de dragul nostru, al fetelor. Adica eu, fiica mea si catelusa, pe numele sau, Saskia. Si au convietuit in acelasi apartament. Mama se rusina la inceput, cand carcotasii de vecini o sicanau, spunandu-i: doamna cu catelul. L-a dresat cumva, caci mama mea (am mai spus-o) avea  har  in a educa.

Pentru noi toti a fost, o experienta inedita. Au fost ani buni in care puiul de catel crestea, ne cunostea, ne rasplatea cu dragalasenia sa. Dar cainii, se stie, imbatranesc in ritm alert.

Ca in povesti, un an la ei face cate sapte. Urechile ei lungi si carliontate au dat primele semne de incaruntire. Ochii negri, cand te privesc, parca incearca sa-ti patrunda nu doar cuvantul, ci si gandul. Auzul i s-a cam slabit. Si, ceea ce este mai trist, nu mai are cu cine “povesti”. In primavara si-a pierdut stapana si partenera de plimbare. Pe mama mea.

Am luat-o, (ca unica mostenitoare ce sunt) si pe Saskia. Dar, oare mi se pare mie? Nu mai este aceeasi. Este ursuza, nu rabda pe nimeni sa-mi treaca pragul. Latra, de parca am fi la stana, la zgomote firesti de pe afara. I-am pus la dispozitie o camera.  O hranesc cu cele mai scumpe granule. Dar…

O las singura 10 ore, o scot la pipi dimineata, pe fuga doar 5 minute. Seara cand vin si-as vrea de fapt sa ma intind  si eu putin, ies mai intai cu ea  si o las libera. Cu  ceva mai mult timp decat la prima iesire din zi. Cam putin, dupa o asteptare atat de lunga. Asta e viata, pentru ea?! Nu.  Asta e viata de caine, lasat in custodie. E trista si nu mai are energie, catelusa cu nume de iubire. S-o dau cuiva ? Inima nu ma lasa. Ar fi ca o pedeapsa, pentru ca este neputincioasa.

Este si ea ca mine, o viata salvata. Iata deci, Saskia este exceptia care intareste regula. Adica ce spuneam la inceput ca niciodata nu as accepta, ca un animalut sa-mi faca regula, in casa mea, nu mai are, de fapt, niciun continut.

P.S. Pentru cine nu stie, Saskia este numele celei care i-a fost sotie iubita si model, pictorului Rembrandt. Pe unicul lor fiu l-au botezat Titus, un nume foarte drag mie, pentru ca este, deopotriva, al tatalui si al fiului meu.

 

 

 

 

 

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Lacramioara, imi pare rau de mama ta; si-mi pare rau si de biata Saskia care trebuie sa-si traiasca batranetile singura…aproape singura…
    Dac-as fi mai aproape de tine as lua-o la mine la curte; nu ma dau in vant nici eu dupa animale (recunosc) desi am trait toata viata mea la tara, dar le accept si le ingrijesc bine atunci cand le am.

    camellia 6 ianuarie 2013 11:04 Răspunde
    • Nu o dau Camellia. O tin pana la sfarsit desi mi-e cam greu. Ii ofer cat pot. Saskia nu mai e plina de energie si zglobie, dar este fericita pe langa casa noastra.

      Lacramioara Salajan 8 ianuarie 2013 19:59 Răspunde
  • ce poveste frumosa si trista.eu iubesc anumalele f tare,am cateva acasa adoptate toate.am o catea de talie mare in varsta de 8 ani,imi este f draga.nu vreau sa ma gandesc la despartire….imi este f draga,ne plimbam,jucam impreuna.acum am un pisic negra,avea 10 zile si era aruncat in sant.e la mine de 2 luni,este un motanel frumos si nazdravan acum.avem o relatie speciala…doarme in capul meu altfel….face scandal.asta e povestea mea si a animalellor mele.sper ca si tu sa gasesti mai mult timp pentru saskia,sa o ajuti sa fie fericita cat mai este aici.un an frumos,mai bun ca cel trecut,numai bine

    lumi 7 ianuarie 2013 18:32 Răspunde
    • E frumos ce faci lumi vis a vis de animalute. Am grija de Saskia chiar daca nu-i pot acorda prea mult timp. Pentru ca timpul liber imi este dramuit.
      Dar, nu am sa o dau desi, i-ar prinde bine sa stea mai mult pe afara.Eu nu am cum sa-i ofer, decat maximum o ora pe zi. Numai bine iti doresc.

      Lacramioara Salajan 8 ianuarie 2013 20:03 Răspunde
  • Esti foarte impresionata de propriile tale eforturi pentru bietul animal.Probabil „tine de caracterul meu sa imi delimitez”mai prost „sentimentalismul” si sa consider ca animalele nu se fac cadou. Desi in linii mari apreciez stradania ta, nu imi pot stapani un sentiment de tristete cand „lipsa de sentimentalism” imi aduce a lipsa de iubire, in ciuda comportamentului (aproape)corect.Poate exagerez, sunt realmente ravasita de crimele recreationale ale bogatanilor, unele au loc chiar acum; ma rog, am si eu „alergiile” mele. Un concept steinerian sustine ca popoarele cu cele mai inalte traditii de inteleciune sunt cele care trateaza animalele cu iubire si compasiune. Tot el sustine ideea conform careia karma omenirii interfereaza cu cea individuala.
    Asa ca fiecare face ce poate.La noi se vede destul de bine asta.

    alina 13 ianuarie 2013 15:10 Răspunde
    • Bine ai venit aici, Alina! In prima parte a postarii am incercat sa ma caracterizez cat se poate de realist. Am recunoscut ca stiu ca dau dependenta dar, ca ma straduiesc sa nu devin la randul meu dependenta. Ma refer la sentimentul cel mai frumos. Acela al iubirii. Fie el fata de semenii nostri, fie fata de necuvantatoare.
      Si, DA ai intuit bine, atitudinea mea este cat se poate de corecta, fata de catelusa. Am tratat cazul strict individualist, raportat la felul meu de a fi.
      Relatia cu animalele(in cazul acesta) de companie este una speciala, una aparte. Eu nu am cautat-o, nu mi-am dorit-o, mi-a fost oarecum impusa. Te asigur ca Saskia este bine merci, in continuare la mine si ca ma recunoaste numai pe mine ca stapana ei dar mai ales, ca sufera dupa mine. O relatie paradoxala si o lectie de viata care mi-a fost data.
      Multumesc pentru comentariul tau.

      Lacramioara Salajan 13 ianuarie 2013 16:33 Răspunde
  • Si eu iti multumesc pentru eleganta raspunsului.Am fost si sunt constienta ca e firesc sa iti iubesti copiii (nu ma refer la aberatiile umane), dar e nevoie de ceva mai mult sa iubesti un animal care iti incredinteaza viata lui. Sunt mama, ma exprim in cunostinta de cauza.Nu in ultimul rand – e o obeservatie personala fara pretentii de adevar absolut – exista familii iubitoare si familii neiubitoare de necuvantatoare. Este un comportament invatat, eu il atribui exemplului si nu vorbelor.Parintii mei precum si bunicii (toti) au fost iubitori, tandri si ocrotitori cu animalele.Asa sunt eu, asa e sotul, asa ne sunt copiii.Dumnezeu ne-a ferit de alergii, nu pe toti, tata avea astm. Eram mica si tatal meu a gasit un pui de cucuvea cazut din vreun cuib; l-a adus acasa (stateam la bloc) si, vreme de vreo doua saptaamani am fost martora plina de admiratie a felului in care se pricepea sa hraneasca pasarea. Intr-o seara m-a chemat sa ii dam drumul, inspre un palc de copaci, pe camp.Scena e demna de Animal Planet. Nu te obosesc cu exemple – am o arhiva intreaga.Am chiar si un concediu ratat pentru ca cineva mi-a aruncat pisoi nou-nascuti in fata casei pe care i-am hranit cu biberonul, inainte de a-i plasa (pe baza de ..cv). Iubirea nu costa mare lucru si nici nu ia prea mult timp, sau, in majoritatea cazurilor, oamenii nu fac cine stie ce chestii destepte cu timpul liber.Te felicit pentru onestitate si pentru intuitia care te-a facut sa iti dai seama ca aceasta relatie este o lectie de viata.Una foarte profunda, desi discreta, pentru ca trebuie sa infrunte oprobriul celor care se straduiesc sa arunce in derizoriu sau sa ridiculizeze astfel de lectii.
    Unul dintre motivele pentru accesez aceasta revista este ca nu risc sa ii intalnesc.
    Toate cele bune.

    alina 13 ianuarie 2013 17:10 Răspunde
  • Scuze pentru greselile din graba tastarii (litere, virgule…)

    alina 13 ianuarie 2013 17:13 Răspunde
    • Inca un lucru – si promit sa nu te mai bat la ca: eu cred ca iubirea vine de la Dumnezeu. Dependenta, nu.

      alina 13 ianuarie 2013 18:37 Răspunde
      • Si, sa stii ca nu ma bati la cap.:) Asa o fi cu dependenta. Am sa reflectez asupra ei.

        Lacramioara Salajan 13 ianuarie 2013 18:42 Răspunde
  • buna 🙂 ma pricep foarte bine la caini si crede-ma , o catea senioara chiar apreciaza genul asta de program linistit. un pisu dimineata si o plimbarica seara plus o partida de alintat si gustat bunatati va va face bine la amandoua. in rest , crede-ma , ea prefera sa nu o deranjeze nimeni. va pup!

    florina plesco 2 aprilie 2013 22:38 Răspunde
    • Da, asa este cum ai descris! Te mai asteptam, eu si Saskia!

      Lacramioara Salajan 5 aprilie 2013 17:55 Răspunde

Lasă un răspuns la Lacramioara Salajan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title