![solitudine[1]](http://lacramioarasalajan.revistatango.ro/wp-content/uploads/sites/18/2011/04/solitudine1-1.jpg "solitudine[1]")
Mi-a placut mereu sa fiu singura printre toti ceilalti. O solitudine voita. Sa pot privi si cugeta asupra gesturilor, dialogurilor celor care se puteau usor exterioriza. As fi vrut ca prezenta mea sa treaca neobservata. Spectacolul lumii cu chipuri si nume de rubedenii sau cunostinte sa se poata desfasura nestingherit pe scena banalului cotidian. Dintr-un fapt oarecare la care se adauga imaginatia mea in plina desfasurare, cream reverberatii teatrale. Scene de viata pur imaginare. Asa mi-am umplut timpul liber in adolescenta mea. Solitara. Nimeni nu ma prea intelegea. De altfel nici nu se putea, caci lumea aceea imi apartinea si nu ma prea interesa sa devoalez cuiva, nimic din ea.
Imi cautam linistea in coltul meu de casa si viata fara a vrea sa tulbur intimitatea cuiva.
La randul meu, ma enerva orice imixtiune brutala care ma tulbura in lumea mea imaginara. Totul se petrecea fara nevoia de a scrie… pe ceva. Creatia, indraznesc sa o numesc asa, ramanea doar in mintea mea. Teme diverse, eroi dupa chipul si asemanarea celor din preajma mea.
Dar nu puteam trai la infinit asa, trebuia sa revin cu picioarele pe pamant. Sa-mi construiesc cariera,sa-mi fac prieteni si sa ma asez la casa mea. M-am despartit cu greu de lumea aceea, doar a mea.
Acolo, dupa o „perdea” se contura personalitatea mea. Luam de-afara modele, imagini, detalii, dialoguri pe care le filtram prin mintea mea.
Cand mi-am intalnit jumatatea, am avut surpriza de a afla ca si el isi traise oarecum la fel adolescenta. Multa solitudine, traire interioara, curiozitate pentru studiul lumii exterioare, dar fara a interactiona. Socializa, atata doar cat trebuia fara a afecta spatiul vital, pe care si-l proteja.
Avea puterea de a lectura un numar impresionant de pagini pe zi si a le si aprofunda.
Si mai avea puterea de a se inchina naturii, careia ii apartinea cu toata fiinta sa.Veneam, asadar fiecare din lumea sa. Paream, niste ciudati din perspectiva multora. Sunt sigura de asta. Dar ce conta? O stranie meteahna ne unea.
Nutresc speranta ca ne-om revedeam, cumva, candva, undeva…
Persoanele introvertite au avut intotdeauna ceva special, fiindca in adancul fiintei contureaza stari nebanuite, sunt un mister la care vrei sa ajungi. Intotdeauna am fost tentata sa cred ca oamenii interiorizati ascund o comoara, pe care nu o daruiesc oricui, oricum.
Inca o data articolele tale au un glas aparte, linistitor si feeric. Perfect inainte de a asterne capul pe perna si a alunea usor in lumea viselor.
Noapte buna, Lacramioara!
Noapte buna, cititoare!
Flavia, orice comentariu al meu la cele scrise de tine ar fi de prisos.
Am mai spus-o, esti un fin psiholog si un talentat filolog.
Te apreciez foarte mult si te citesc cu multa atentie si interes.
Mie cateodata solitudinea imi face bine, am momente cand ma simt bine singura cu gandurile mele.
De exemplu, la serviciu obisnuiesc sa ies in pauza singura, nu cu colegii/colegele de birou.
Acum cativa ani, la un alt job al meu, aveam o colega care iesea tot timpul cu mine in pauza. Si-a mulat programul de pauze dupa al meu, ca sa iesim din birou impreuna si sa ne intoarcem impreuna. Si asta se repeta zi de zi, de doua ori pe zi (ca la pranz obisnuia sa iasa cu altcineva). Numai ca la un moment dat ma obosea chestia asta, aveam zile in care simteam nevoia sa petrec cele 15 min. singura. Din politete, si ca sa nu o ranesc, nu am refuzat-o niciodata, dar zau ca uneori mai aveam putin si dispaream din birou inainte sa se ridice ea de la biroul ei.
Cred ca de atunci mi se trage ca prefer sa imi petrec pauzele de lucru singura, si nu cu colegii. Deja sunt cu ei toata ziua bot in bot, chiar e nevoie si pauzele sa le petrecem tot impreuna? 🙂
Victoria, atragi ca un magnet. Si asta tocmai pentru ca iti cauti solitudinea.
Ma simt privilegiata sa fi fost acceptata in lumea ta de atunci, pe care o descri. Abia acum inteleg ce era in spatele tacerii tale misterioase si-a zimbetelor discrete si suave.
In vremea aceea cautam amindoua raspunsuri la multele intrebari la care incercam sa le gasim raspunsurile si sa intelegem fenomenul numit „viata”. Tu erai o extraordinara ascultatoare. Mi-as fi dorit sa-mi spui parerea, dar acum cind am nevoie de ea nu ma refuzi si mi-o dai cu generozitate…. asta-mi readuce un echilibru si o liniste deosebita pe care o transmiti cind imi „intinzi miinile amindoua” ca un semn de alianta si intelegere.
Esti minunata. Acorda-mi alinare si intelegere mereu draga prietena.
Solitudinea e si prietena mea in ciuda faptului ca am invatat sa ma exteriorizez mai mult in ultimul timp. Pacea insa mi-o gasesc doar in lumea mea interioara.
Tizul mei drag, de departe de peste ocean. Iti gasesti timp sa ma citesti. Multumesc mult mult de tot.
Ma bucur ca pot sa-ti fiu in vreun fel de folos.
Buna Lacramioara,
parca ai scris asta pentru mine. Si voi toate. Eu fug acum de natura mea. Fug de solitudine si ma trezesc nepregatita intr-o mare pestrita de oameni…diferiti…
Noi am trait multi ani doar noi doi. Ne eram suficienti. Si acum mi-e frica de singuratate, desi probabil aceasta este mai aproape de felul meu de-a fi…multumesc…