„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

O pagină…

de

 

Priveşte cu detaşare în urmă, lungul său drum de viaţă. Are o perspectiva largă asupra trecutului. Din vârful vârstei – une dizaine supérieure – îşi permite luxul unui respiro. Poate discerne în sfârşit, faptele care i-au marcat trecutul. Le poate înţelege sensul,  văzându-le înlănţuirea până în prezent.

O primă amintire. Imaginea unei femei încă tinere care coase cu precizie matematică cruciuliţe în borangicul diafan învolburat. Din mâinile înăsprite de munca grea a câmpului ies, paradoxal, migăloase şi splendide costume naţionale.  Două dintre ele există şi azi şi, au împlinit 90 de ani. Orice muzeu etnografic şi le-ar dori în patrimoniu. O bunică greu încercată de viaţă care a trăit mai bine de 80 de ani. Azi, nepoata se regăseşte în gesturile ei. Bunica paternală.

A două amintire. Se simte ocrotită printre cei mari. Nu are nici o concurenţă de aceeaşi vârstă. Trei generaţii înghesuite într- un spaţiu lipsit de generozitate. Doarme în aceeaşi cameră cu părinţii. Dacă ar putea să-i aleagă  tot pe ei ca părinţi, într-o altă existenţă!…
Odată când i-a supărat, au trimis-o în lume. I-au dat o bocceluţă ca în poveştile cu care adormea seara. Chiar tatăl( care cu greu mima severitatea) i-a pegatit pedeapsa. Era distrusă. Îi implora în disperare, să o lase să doarmă nemâncată lângă uşa mare de la intrare. O uşa din lemn masiv de fag, al cărei miros de proaspăt uns, îl mai simte şi azi.

A treia amintire. O gară din lunga călătorie spre mare. Bagaje multe, tineri părinţi efervescenţi de la câteva beri. Unul dintre ei  coboară să ia apă. Cască gura după nişte fete cochete. Trenul pleacă. Tânărul  înalt, subţire, visător, încearcă în pas alergător să prindă ultimul vagon. Doi ochişori îl urmăresc pe fereastra deschisă. O mânuţa întinsă în vânt spre el, din fuga trenului. Rămâne doar un punct din tatăl ei. Astăzi, după atâţia zeci de ani imaginea tatălui- punct îi este nemilos de clară pe retină.

A patra amintire. Acelaşi tată şi fata lui şcolăriţă. Îl aşteaptă seară de seară să vină de pe teren. Profesia lui era de inginer geodez. Neavând doar muncă de birou depăşea( pe vremea aceea o raritate), programul standard de serviciu. Problema fetei era ora de muzică de a doua zi. Solfegiile îi mâncau sufletul. Nu reuşea să se împrietenească cu diapazonul şi nu-i ieşea nici Sol-ul şi nici La de sus. Tatăl obosit, cu fata pe genunchi, uita greutăţile de peste zi. Repetau în cor  amândoi,  bătând măsură de mai multe ori. Tatăl salvator era recompensat în mândria lui de notele copilei. Deci, nu putea lăsa Muzica să-i strice mediile.

A cincea amintire. Fata tatii ajunsă în ultima clasă de liceu. Bacalaureat şi admitere grea, foarte grea la medicină. Era visul lui să o vadă la cabinet. Cum mai spunea el: Să nu aibă şef!  Să aibă ca repere în viaţă,  doar cei trei ” S”: ştiinţa, studiul, specializarea. Să se supună doar  Jurământului lui Hippocrate. Cât de bine a judecat! Doar că, aici, în acest punct lucrurile s-au ramificat nefericit. Opoziţia vehementă, egoistă a mamei a perturbat ireversibil sensul carierei fetei. Emoţia negativă pe care i-a transmis-o, a dus la eşec. Prima scindare în familia de monolit. Primul dezacord dintre cei doi părinţi. Prima ratare nu ar fi trebuit să însemne renunţare. Exista a doua şansă. Fata tatii a urmat calea intermediară pentru liniştea familiei. O mare şi prima greşeală.

****

O pagină dintr-un posibil viitor roman, ca să continui titlul care ar fi fost prea lung.
Un roman despre bunici  pentru copii, scris de ultimul intermediar dintre ei. Adică eu.

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Nu sunt de acord, Lacramioara, sa catalogam pasii trecutului drept greseli. Nu am putut face altfel in clipa aceea. Cred ca trebuie sa acceptam tot ce am trait, sa ne iertam pentru ce am facut altfel decat am fi dorit si sa ne iubim viata asa cum a fost, incercand sa o facem tot mai frumoasa de acum inainte.

    Alice Năstase Buciuta 21 iunie 2016 8:35 Răspunde
    • Eu sunt de acord cu tine, draga Alice si am invatat din metodele de dezvoltare personala ca trebuie sa ne asumam deciziile trecute, fara a ne condamna. Fac exercitii de memorie ca sa ma pun in pielea „personajului”, pentru a-i reda cat mai fidel trairile. Am regretat amarnic faptul ca nu mi-am acordat a doua sansa. Un compromis atrage altele si asta se va vedea din alte „pagini” pe care le voi mai scrie. Ajungi sa nu mai stii ce ai vrut la inceput ca apoi sa te intrebi: ” Ce caut eu aici? ” Multumesc tare mult pentru comentariul tau. 🙂

      Lăcrămioara Sălăjan 21 iunie 2016 9:25 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title