„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Iisus din Nazareth

de

Pelicula lui Franco Zeffirelli, Iisus din Nazareth este in opinia mea cea mai reusita ecranizare a vietii, mortii si Invierii Mantuitorului. Misterul, peisajul, coloana sonora, psihologia personajelor concura armonios, la realizarea unei  fresce cinematografice gigantice.

 

Prestatia actorului Robert  Powell mi-a trezit aceleasi emotii ca si in copilarie, cand priveam cu piosenie, iconitele splendid colorate expuse in casele bunicilor. Coroana cu spini, urcusul Golgotei, rastignirea pe cruce, sunt momente ale umilintei si suferintei la care a fost supus Iisus inaintea Inaltarii. Caderea, decaderea preced triumful vietii. Greu de inteles si mai greu de purces.

 

Privirea personajului este uluitoare. Mesajul pe care ni-l transmite este  de  lumina, mister, speranta. Demnitate si Forta. Initial pretendentii acestui rol au fost Dustin Hoffman si Al Pacino, dar albastrul celest din privirea lui Powell a cucerit producatorul filmului.

 

S-au facut speculatii ulterioare, referitoare la urmele pe care le-ar fi lasat acest rol, asupra psihicului actorului. Powell a dezmintit, precizand chiar ca nu ar fi un credincios model.

 

Am regasit in film cu mare placere o cunostinta mai veche. Olivia Hussey, cea care a incarnat-o pe cea mai inocenta indragostita de doar 14 ani, Julieta, in ecranizarea aceluiasi mare Zeffirelli dupa celebra drama shakespeariana. O alegere fericita pentru rolul Mariei, fecioara si mama.

 

Un rol complex este cel al Mariei Magdalena, interpretat exceptional de Anne Brancroft. Scena aruncarii cu pietre in femeia pacatoasa sau cea a sarutarii picioarelor lui Iisus de catre aceasta, sunt momente de o intensitate psihologica aparte. Dialogul este sumar, schimbul de priviri dintre cei doi si simbolistica gestului coplesesc spectatorul.

 

Misterul credintei, misterul mantuirii, misterul vietii, raman necunoscutele de care avem nevoie pentru a crede, pentru a ne increde. Fara a cerceta, fara a cauta intelesuri pentru care suntem limitati in micimea noastra  avem nevoie cel putin odata pe an, de o saptamana a patimilor.

Un timp al  gandului dedicat suferintei, durerii surde sau absurde, sacrificiului suprem  la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu.

 

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Este o ecranizare fidela a mesajului biblic,fara rastalmaciri, fara teatralism de dragul audientei.Este mesajul simplu si profund despre omenescul si dumnezeescul din ISUS.Plang de emotie de fiecare data cand vizionez acest film.De fapt nu-l considere doar un film,este o intalnire cu divinitatea chiar daca intr-o forma realista,concreta, care atinge sufletul intr-un fel nepamantean.Momente care te transpun in lumina lui ISUS, care iti arata ca a fost asa si nu altfel.

    mona 11 aprilie 2012 10:01 Răspunde
    • Mona,
      Bine ai vanit aici! Ai spus frumos ca este mai mult decat un simplu film, este „intalnirea cu divinitatea”.
      Iti doresc, Sarbatori Fericite!

      lacramioara 11 aprilie 2012 18:11 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title