Lacrimi si Sfinti, localul haios cu parfum autohton a lui Dinescu, Epicerie Fine emisiunea nec plus ultra a lui, Guy Martin sau The Naked Chef , alias Jamie Oliver sunt trei modalitati diferite, de abordare gastronomica. Trei barbati care stapanesc arta culinara dar mai ales, o impartasesc cu sarm, pe cai mediatice. Bucatari-scriitori, bucatari-jurnalisti, bucatari-artisti, celebritati care ne desfata olfactiv, amintindu-ne, ca bucataria face parte integranta, din cultura unui popor.
Ospatul traditional are nu doar bucate savuroase, stropite cu vinuri alese ci si un istoric care sta si in spatele celui mai insignifiant, condiment. Un trecut cat se poate de prezent a celui mai rafinat untdelemn, o incursiune in secole indepartate pana la orginile unor legume(aparent) banale, sunt ingredientele picante care fac deliciul, acestor emisiuni. Bucataria cu staif este eminamente, barbateasca.
Stilul a la francais. Messieurs, in costume imaculate super apretate, cu bonete inalte ca niste coifuri plisate, purtand manusi siliconate. Vesela aluminata, castroane din sticla, impecabil de curate, portelanuri rafinate, pe care se orneaza cu stropi de sosuri fine sau picaturi de siropuri colorate si aromatizate, fripturile crocante sau insangerate, cartofii auriti sub cruste fainoase. Frunza de basilica domina, peste toate.Vinuri seci, rose-uri demidulci, ori licori rare, precum celebrul pastis, invita la un regal, in degustare.
La polul opus, intr-o bucatarie mare, cu vase cam uzate, celebrul Jamie Olivier care nu poarta nici sort, nici panglica protectoare pe freza unsa, cu gel. Manusi, asi! Manuta lui cea naturala. Isi curata degetele, odata cu prima degustare. Arunca fara mila branza peste salata, oul il sparge aproape in poala si nu uita sa soarba, din fiecare oala. Lucreaza intr-o dezordine totala. Scopul este atins: bucataria naturala. Adica, dusmanul de temut al fastfood-ului, ca mancare industriala.
Pe domeniul lui Dinescu, pe undeva prin zona dunareana, poetul ne desfata cu tapi intregi care se-nvart greoi, mustind la rotisat, cu verdeturi/ ierburi neaose de la Calafat, branzeturi si jamboane maturate, dupa metode traditionale. Nume haioase, precum “salata Moartea tuicii”,”dovlecei indopati”, “creier de vitel destept”,”ficat de rata oloaga”, pentru menu-ul, a la carte. Mancaruri romanesti gatite in vase din lut sau ceramica de Corund. Linguri de lemn cu bratul lung cat creanga de copac, mobilier vechi din lemn pictat, ne-aduc aminte ca suntem la noi, pe Plai cu Boi. Precum, revista creata de d-l Dinescu in primii ani ai libertatii, presei noastre.
Si te intrebi, cand nu exista bucatari celebrii printre femei, de unde vine vorba : mancare ca la mama acasa?!
Mama gateste cu dragoste…
Mama ramane celebra necunoscuta,trudnica fara odihna, disponibila oricand pentru copii.
„Delicioasa” descrierea ta.
Cind am fost la Bucuresti am trecut pe linga restaurantul lui Dinescu, dar acolo se poate ajunge doar daca faci rezervare. Acum imi pare rau ca nu am reusit sa ma amuz cu meniul spiritual de care ai mentionat. De fapt eu nu am stiut niciodata sa mainc mai multe feluri „traditionale” fiind prea greu de digerat.
In fine, ideea e sa ne amintim ca mincarea facuta cu fantezie si respect pt produsele din care sint pregatite e savuroasa, sanatoasa si mult mai ieftina decit daca o cumparam gata facuta pe undeva la accesibilele fast-food restaurants. Traiasaca mincarea „ca la mama acasa”!
Ai sa-ti faci o rezervare la Lacrimi si Sfinti, intr-o viitoare revenire in Bucuresti.
Si, profita inca multa vreme de mancarea „ca la mama acasa”!