12 iunie 2004.
O dupa amiaza care ar fi trebuit sa fie un inceput de week end insorit, s-a transformat in cateva secunde intr-un tragic end. Ne-am despartit pe o margine de sosea la kilometrul cu nr… Dar nu conteaza cifra de pe borna. Pentru noi a insemnat kilometrul zero al existentei noastre. Copiilor le-am spus fara sa le vad privirea, pentru ca ochii imi erau raniti si corpul tintuit pe o targa de ambulanta, ”Tata nu mai este” .
Ecourile celor doua festivitati de absolvire (liceul si facultatea) nici nu se stinsera inca bine. Urmau bacalaureatul si licenta. Examene in doliu. Copiii nostri, cu sufletul zdrobit si hainele cernite, aveau sa le sustina in fata unor comisii de profesori, colegi de-ai tatalui lor. Dupa examene, treceau pe la spital, sa ma vada pe mine. Mimam o mica bucurie. Arsura durerii fizice era vie. Rana din suflet, insa, facea ravagii in mine. Copiii rasfatati de viata erau acum garboviti de durere. Familia noastra tandari, ca sticla de parbriz. Un ticalos strain, care se spune ca adormise la volan, ne-a luat din plin. Un nimeni de nicaieri a aparut ca din senin, pe contrasens. Ne-a intrat in viata si ne-a adus o moarte.
De ce niste destine complet straine se intersecteaza in acelasi punct al aceluiasi drum, pentru a spulbera o mare fericire? Nu am gasit nici pana azi, raspuns.
Fetita noastra, in acea dupa amiaza, isi asternea sperantele de inceput de viata, pe file de sonete. Nu au mai fost trimise colegilor ei, niciodata. Un telefon i-a intrerupt brutal gandurile nescrise. O veste ingrozitoare, ca un trasnet.
Baiatul nostru se relaxa dupa sesiune.Urma licenta si implinirea altui vis, de a pleca la studii mai departe, la Stanford University. Traseul ravnit de el, sef de promotie fiind. Nu a mai fost sa fie. In acea dupa amiaza avea telefonul inchis. Juca tenis … Culmea! cu cel care avea sa ne fie avocat, in procesul civil. O alta stranie interferenta. Cu o oarecare intarziere, vestea cumplita l-a palit. Ultima lovitura la fileu.
Facusem planuri de sarbatorire a nuntii de argint, care avea sa fie in curand. Nu am mai impletit verighetele noastre in aur si argint. O inima a incremenit .Totul, intr-o frantura de secunda s-a naruit.
Acolo, pe soseaua recent inaugurata, la kilometrul… s-a stins pe loc, o viata minunata. Un om echilibrat, intelectual, om de stiinta, cadru universitar. Aveam in masina pe langa multe alte lucruri pregatite pentru week end, cartea lui de stiinta, proaspat scoasa de sub tipar si decizia rectorului de numire, in functia de conferentiar. Datat 11 iunie.
In 12 iunie a decedat. Un alt vis spulberat.
Tragedii in cascada. Tot ceea ce am construit cu truda unui musuroi de furnici, timp de aproape 25 de ani s-a prabusit brusc, sub lovitura de destin.
Masina cu farurile uitate aprinse, desi era soare, se desprinse de pe felia ei de drum si cu viteza naucitoare venea tinta spre noi. A fost efectul unui glont.
Dupa cateva minute, cand am realizat ce s-a intamplat, voiam sa-i spun …
Dar nu mai aveam cui. Impactul i-a fost fatal. Refuzam sa cred. Tacere. Apoi, urlet de disperare. Aveam sa-mi vad sotul ultima oara. Doar eu traiam. Am fost luata, transportata, escortata. Spital, urgenta, sirene si un pod de flori. Tinerii plin de viata pe care-i intalnisem cu cateva zile in urma, la festivitatile de absolvire, venisera in masa, sa ne sustina. Copiii mei imbatranisera instant.
Zidul care desparte viata de aici, de viata cealalta are grosimea firului de ata.
12 iunie 2011.
S-au scurs 7 ani. Absolventa de liceu de atunci, este astazi licentiata. Are un job si o viata privata bine asezata. Seful promotiei 2004 de la facultatea de matematica, a devenit doctor in domeniul sau, la o universitate europeana reputata.
„Au razbatut copiii nostri, dragul meu! Ce-ai semanat odinioara rodeste azi in umbra amintirii tale.”
P.S. Italianul care ne-a lovit pe soseaua Cluj – Oradea, nu a fost ranit si nu a facut nici o zi de inchisoare. Statul roman l-a lasat sa plece. Sentinta a fost 2 ani de inchisoare cu suspendare. Eu m-am judecat un an de zile cu o firma de asigurari. Justitia romana?!…
Am plans citind cele scrise de tine dintr-o poveste de viata adevarata…. Incerc sa imi gasesc cuvinte, sa-ti spun sa fii puternica …. sa iti treaca dorul ….sa ierti daca poate fi iertat … Nu mi le gasesc usor, cuvintele…Incerc doar sa pot sa iti transmit energii pozitive, de OM BUN , de om care te poate imbratisa si …atat…fara cuvinte…doar traind si simtind plansul sufletului tau si incercand sa te sustina ! Avem fiecare un destin scris undeva , acolo, sus… Incercam sa invatam din tot ce ni se intampla in scurgerea noastra prin viata si sa intelegem…ce poate fi inteles… Povesteste cu prietenii tai, aici sau oriunde… Ajuta, uneori ,sa lasi sa planga sufletul din tine… Dar mergi mai departe!! Sterge lacrima din ochi si bucura-te ca ai avut fericirea sa ai aminitirea unei iubiri frumoase, ca ai niste copii minunati !! VIATA E ASA FRUMOASA DAR ATAT DE DUREROASA UNEORI…
Multumesc Doina, pentru sfaturi si ganduri bune.Sa stii ca am incercat multe metode in toti acesti ani. Parca acum mi le-am epuizat, cam pe toate. Primii cinci ani au fost cumpliti. Eram pe punctul de a claca definitiv. De fiecare data insa, am mai gasit resurse sa ma ridic si sa merg mai departe.
Multumesc Doina, pentru lacrimile tale si pentru energia ta de OM BUN. Am incercat multe metode de supravietuire. Nu stiu care a fost cea mai buna, dar stiu ca incercand mereu cate ceva am reusit sa merg mai departe. Mama si copiii mi-au fost motivatia cea mai vie. Am sa incerc sa descriu intr-o postare viitoare ce fel de om era sotul meu. A fost o valoare in plan profesional. A avut recunoastere internationala. Dar, in momentul cand a disparut, toate acestea au fost uitate. Te imbratisez cu mult drag
Draga Lacramioara,
si in viata mea a existat un accident, dar soarta a facut sa raminem impreuna! Poate trebuia sa ne crestem fetita care atunci avea 5 ani!Poate trebuia sa apara si baiatul! Nu stiu cum alege soarta si nici nu as vrea sa stiu!M-am regasit in urletul tau de disperare, in tacerea din masina ,in ambulante, in sirene…. Am retrait in ce ai scris dupa-amiaza aia de aprilie si mi-am dat seama ca nu am uitat inca! Si la noi, ca si la voi, justitia romana nu a existat! Cu siguranta, atunci a fost momentul decisiv in care am stiut ca nu mai vreau sa ramin in tara!
Sint alaturi de tine cu sufletul!
Manu
P.S. Te felicit din tot sufletul pentru minunile de copii!!!
Multumesc Manu, asa este nu stim cum alege soarta. Sunt lectii de viata din care ar trebui sa invatam. Sunt incercari care ne fac mai puternici. Dar toate astea nu ma consoleza deloc. Eu vreau viata aceea a mea, cu tot dar absolut tot ce era in ea, inapoi. Secatuita, m-am intrebat „Si eu acum ce fac ?” Aveam inca atat de multe planuri de dus la indeplinire. Atunci in acel week end ne duceam spre coltul nostru de rai, unde incepusem constructia unei cabane. Am terminat-o si singura. Am facut efortul doar pentru a termina unul din visele care mai ramasera. Oricum nimic nu mai e la fel. Cabana fara NOI este doar o piesa de muzeu. Cu plecarea din tara este o alta poveste. Am incercat-o si pe asta. Despre anul meu sabatic voi povesti pe larg intr-o postare viitoare.
Nu gasesc cuvinte…
…cuvintele nespuse ajuta.Eu inteleg si dincolo de ele, adrianagianinna. Multumesc
…..lacrimii de pe fata mea sint greu de stapinit….pling si in suflet pentru tine si pentru toate visele tale curmate, ramase neterminate……oh, viata ne incearca in atit de dure feluri mereu si mereu….
Superba ta familie dovedeste inca o data ca sinteti fiecare din voi oameni exceptionali. Sotul tau- tatal copiilor vostrii minunati- va fi mereu prezent printre voi si o sa va ghideze pasii in tot ce faceti protejindu-va sa nu patiti nimic rau.
Te admir pentru tot ce ai reusit singura, sa duci la bun sfirsit fiind in continuare sprijinul si inspiratia in viata, prin tot ce ai facut. Tine fruntea sus: esti o invingatoare, in ciuda faptului ca ti-ai pierdut partenerul, cu care ai infaptuit atitea.
Adriana- Lacrima, tizul meu de departe, imi esti mereu aproape. Lacima din numele nostru, s-a materializat in una dureros de reala.Si tu trebuie sa fii o invingatoare. Te sustin asa cum m-ai sustinut si tu cand mi-a fost cel mai greu.
Iti multumesc pentru delicata ta modalitate de-a ma sustine acum ca o sa incep sa gust si eu sentimentul singuratati chiar daca e din alte motive decit ale tale. In perioada cind am avut de infruntat boala ce mi-a dovedit cit sintem de efermeri si de fragili…..tu m-ai tinut de mina si cuvintele tale de imbarbatare mi-au facut bine desi m-au induiosat pina la lacrimi de fiecare data.
Prin tot ce faci insemni un model de tarie si caracter deosebit. Poti sa ne inveti pe noi toti- cei ce inca sintem in faza de nesiguranta- ca se poate.
Traind mereu obsedat de regrete si tristete nu faci decit sa te torturezi, si sa-ti limitezi sansele de-ati trai viata. E greu, stiu ca e tare greu si ti-a fost aproape imposibil sa depasesti socul, traznetul venit din senin in momentul culminant de realizari ale vietii voastre, dar….
Scrisul o sa te elibereze de greutatea din sulfet, o sa te ajute cu siguranta.
Iubeste fiecare moment, iubeste giza ce zboara, iubeste adierea de vint, pomul in floare, iubeste tot ce e in jurut tau….bun, frumos si mai putin satisfacator….E parte din viata! O sa ajungi sa te bucuri nu numai de copiii tai minuanati ci si de nepoti….si atunci o sa te timti si mai fericita ca ai sansa sa traiesti acele clipe.
Toti cei ce te cunosc de pretuiesc si te iubesc pentru tot ce reprezinti.
Si eu am plans citindu-te. Dumnezeu te-a pus la grea incercare cu un rost, poate pentru ca iubirea voastra sa ramana neatinsa, poate pentru a va feri de altceva, rau, urat. Iarta-ma, nu stiu daca are vreo noima ce scriu, dar ceea ce vreau sa spun e ceva ce cred din tot sufletul, ca exista o logica divina pe care noi nu o intelegem si facem pacate daca cerem explicatii. Trebuie sa ne supunem, sa plangem, sa ne rugam, si sa asteptam sa ne reintregim, pentru nunta din cer.
Alice, cam cu aceleasi cuvinte a raspuns scrisorii mele, cutremurat de veste parintele Petroniu Tanase de la Schitul Prodromu -Athos.
Am avut onoara sa primesc cateva scrisori si sfaturi de sufletul de la acest parinte, in anii 2003-2004.
Copiii mei, nu au acceptat niciodata formulele : „asa a vrut Dumnezeu” , „acolo i s-a terminat firul vietii”, „pe cei buni ii ia Dumnezeu la el” , ” este mai presus de intelegerea noastra”, ” ne vom revedea ….” . Si in special fiul meu, pentru care trebuie sa existe o logica matematica, in toate.
Te imbratisez, Lacramioara, cu toata puterea care picura din mine!
Si eu, Roberta. Multumesc
Foarte frumos, articolul tau, dar trist in acelasi timp. Eram si cu alte persoane de fata cand citeam articolul (ele nu citeau) si incercam sa ma abtin, sa nu ma vada ca-mi vine sa plang.
Iar apropo de acel italian, pot doar sa spun ca stiu si eu un caz asemanator. O cunostiinta a lovit un pieton, fiind beat la volan, in urma cu doi ani. Insa instanta nu a luat nicio masura pana acum. Este tot liber, si culmea, conduce in continuare. E ciudat cum funtioneaza dreptatea si cum unii oameni nevinovati trebuie sa plateasca pentru neatentia altora…
Flavia, iti sterg lacrima. Sa ai parte doar de bucurii. Am sa revin si cu postari mai optimiste. Dar, in 12 iunie nu puteam trece fara a marca acest Remember.
Mi-au dat lacrimile instant. Si ce sa-i spui unui om sfasiat de durere? Cuvintele sunt goale. Si ce nedreapta e viata! Cum cei buni se duc. Am plans si am vrut sa-mi vad mai departe de ale mele. Si totusi ceva m-a indemnat sa-ti scriu cateva vorbe de incurajare. E mult? E putin? Cine stie? Sa-ti dea cel de sus putere sa mergi mai departe. Si scrie! Pentru tine ca o eliberare si pentru ceilalti. Scrii curat si sincer. Ai grija de tine si copiii tai.
Da, Dana este foarte mult ceea ce ai facut. Te-ai oprit asupra postarii mele, ti-ai rupt din timpul tau ca sa te intristezi pentru mine, pentru noi. Solidaritate si sensibilitate. Sunt stari dragi mie. Multumesc mult
Lacramioara, cuvintele sunt prea putine si inutile pentru a-ti spune cat m-a impresionat ce am citit mai sus, si mai ales ce ti-a fost dat sa traiesti tie si copiilor tai. Intr-adevar, nu exista raspunsuri si explicatii la o tragedie ca cea pe care ati trait-o!
Stii cum e, cand vezi filme sau citeste despre astfel de intamplari, te gandesti ca se intampla acest gen de lucruri, dar nu tie, altora, departe de tine. Si uite ca, de fapt, se intampla…si pacat ca se intampla celor buni, celor calzi, celor care au un rost si au ce sa le ofere si sa le impartaseasca celorlalti…
Nu-mi pot inchipui, decat a suta sau a mia parte din durerea pe care ai trait-o si nu pot decat sa te admir pentru curajul tau sau pur si simplu pentru ca ai incercat sa treci peste si nu te-ai dat batuta. Esti o adevarata eroina pentru copiii tai, pentru cei dragi si pentru noi carora ni te-ai destainuit. Gandurile mele alearga catre tine si parca cerul s-a innorat afara, chiar cand am terminat de citit acest blog ….
Adnya, asa eram si eu, cand vedeam la televizor tragedii, accidente. Ma impresionau si apoi le uitam ca doar viata merge inainte, nu-i asa?! Refuzi sa crezi ca tie ti s-ar putea intampla. Si totusi, intr-o zi ti se intampla. Suntem atat de vulnerabili. Existenta noastra este atat de fragila. Pe mine m-au ajutat mama si copiii, sa ma ridic si sa merg mai departe. Multa lume nu ma credea in stare dat fiind legatura noastra de cuplu, temeinic sudata in timp.
Eram un melc fara cochilie.
Una din calitatile sotului meu era corectitudinea. Desi suna ingrozitor eu stiu ca daca printr-un absurd joc al hazardului mi-ar putea vorbi, atunci mi-ar spune ” Am murit cu corectitudinea in mana”…
Chiar Lacramioara… suntem atat de trecatori prin lumea asta si atat de increzatori ca nimic nu ne poate atinge, ca toate relele ne vor ocoli si ca noi suntem invincibili…incat amanam mereu sa ne bucuram de detalii, de lucruri care poate ne par neinsemnate pe moment, dar care daca ne-ar fi luate ar insemna mult mai mult… Ma refer aici la faptul ca amanam de pe o zi pe alta sa ii spunem persoanei iubite cat inseamna pt. noi, ca amanam sa ne bucuram noi de fiecare zi, fiind prea obositi, prea stresati cu grijile de la birou, cu datoriile, cu banii, cu o ciorba sau cu spalatul rufelor, fara sa ne gandim ca poate nu va mai fi o alta zi…
„traieste fiecare zi ca si cand ar fi ultima”- un sfat care merita luat in seama, din cand in cand…
Asa ar trebui Adnya, sa traim fiecare zi ca pe ultima. Dar nu se poate. Noi fugim prin viata asta. Suntem mereu in graba si credem ca mai avem timp. Ca mai avem atatea planuri de dus la bun sfarsit. Are grija viata sa ne mai ostoiasca din cand in cand.
Draga Lacramioara, m-au impresionat mult randurile tale…cuvintele sunt atat de sarace iar tu atat de tare si incercata, cum niciun suflet nu ar trebui sa fie vreodata. Stii, ca vorba aceea, sa nu dea bunul Dumnezeu cat putem duce. Si ai spus asa frumos, existenta noastra e fragila si uitam asta.
Multumesc Olga. Te mai astept cu drag.
Printre lacrimi nu pot sa iti spun acum decat atat…Inteleg si simt ceva asemanator…Sotul meu a trecut intr-o alta lume tot la un Km… pe o sosea,lovit de un sofer care probabil a adormit la volan…Copii mei sunt mult mai mici…
Iti sunt cu sufletul alaturi,am ajuns intamplator la aceasta poveste si am ramas fara cuvinte…Sunt convinsa ca tu ma intelegi oricum…
Marilena draga, simt ceea ce este in sufletul tau si al copilasilor tai. Pentru ca „a simti” insemna mult mai mult decat” a intelege”. Este o comuniune intre noi cei atat de incercati. Un fel de solidaritate in suferinta. Trebuie sa invatam ABC-ul unei alte vieti, dupa un astfel de moment.
Inteleg ca, copilasii tai sunt cu mult mai mici. Este dureros si marcant pe toata viata.
Pentru cei care DORM la volan nu este pedeapsa pe aceasta lume. Revoltator sa ajungi sa te intalnesti intr-un moment al vietii, cu un NIMENI de NICAIERI care-si permite sa doarma la volan si sa distruga vieti, familii.
Ma intreb cum pot continua sa-si traisca viata astfel de persoane ?! … NISTE CRIMINALI lasati in liberate.
Au trecut trei ani Lacramioara,trei ani in care am vorbit cu multe persoane cu aceeasi durere in suflet…dar citind gandurile tale atat de bine descrise ,simtite si de mine si de altii ca si noi am fost profund miscata…Lacrimile incuiate pe undeva intr-un ungher al sufletului meu au dat navala…Si am lasat dupa multa vreme usa deschisa,pentru a face loc …
Viata noastra s-a schimbat total intr-o secunda…sunt de acord cu tine ca acum invatam cum sa ne traim aceasta viata…Procesul in cazul sotului meu nu s-a incheiat,cel din vina caruia s-a produs accidentul in care au murit sotul meu,cumnata mea si inca o persoana se revolta in fata instantei care „nu intelege ca si el a suferit si sufera”…
Dincolo de cuvinte si de gesturi,dincolo de hotararea instantei cei marcati pe viata suntem noi…Zambetul de acum este fals,bucuria este pe jumatate ,ne luptam si cu mentalitatea unora din jur care daca esti vaduva te privesc cu alti ochi…statutul tau nu mai este de femeie casatorita si isi imagineaza ca isi pot bate joc…
Dar tu cunosti toate aceste aspecte si pe cele care nu le-am punctat aici…
Te imbratisez si iti sunt cu sufletul alaturi!
Ma doare fiecare cuvant al tau. De curand voiam sa sterg acest Remember de pe blog. Este prea intim. Si, uite ai venit tu Marilena si mi-ai aratat ca este nevoie sa-l mai las pentru cei care trec prin drama asta. De altfel este cel mai accesat post al meu. Pentru ca este adevarat. Este scris cu lacrimi adevarate.
Cat despre statutul de vaduv, pot sa spun doar atat, ca cine isi bate joc, in timp va plati sub o forma sau alta. Cu asa ceva nu se glumeste, nu se ia in deradere. Oricui si in orice moment i se poate intampla.
Te imbratisez pe tine si pe copii!
Inteleg sentimentul Lacramioara,este greu sa iti expui sufletul…dar sunt multi care se regasesc in ce descrii tu mai sus atat de frumos.Pentru ei te asigur ca este nevoie…au nevoie sa inteleaga ca toate acele sentimente care le umple acum sufletul sunt normale,le mai au si altii…Din aceeasi dorinta am pus astazi un fragment din aceasta postare pe blogul meu,cu trimitere desigur catre aceasta pagina…
Te rog sa fii de acord cu aceasta preluare,daca te deranjeaza o pot sterge…
Te imbratisez si iti multumesc!
Multumesc. Marilena. Sigur ca sunt de acord. Citesc si eu blogul tau. Si te-am prezentat cititorilor, deja de o saptamana pe postul meu mai recent, intitulat „Refa-ti viata”. Te imbratisez cu drag!
Astazi sunt de doua ori fericita…In primul rand pentru ca astazi cu pasi mici incercam sa fim si noi parte din „valul de Lumina” care are loc la initiativa Organizatiei EMMA si nu in ultimul rand pentru acest accept al tau…
Multumesc!