Am cunoscut o femeie intr-o conjunctura deloc confortabila mie. Mi-am propus de atatea ori in ultima vreme sa nu mai rabd nimic din ceea ce ma plictiseste ori ingrozeste…
Nu mi-am tinut fagaduiala. Am mai lasat un compromis sa-mi usture pielea, sa-mi onduleze frizura, de nervi cumpliti. Nervi cu greu stapaniti. Din politete. Din prea multa politete fata de insotitorul meu care nu avea alta vina, decat aceea de a ma fi prezentat unei cunostinte. Am ramas cu totii la masa si la taclale. Adica la pierdere de vreme. Discutii despre vreme, despre o vara ploioasa, despre natura generoasa si de aici despre…
Discutia a alunecat la inceput frumos spre ecologie, respect fata de mediu, tabere pro si contra taierilor masive de arbori. Pana aici controversa a fost una constructiva. Ciuleam urechile, pentru ca in ultima vreme cochetez cu ideea afilierii la o miscare ecologista.
Dar, o parere pe care nu credeam ca o voi putea auzi vreodata mi-a taiat nu doar elanul, ci si respiratia. Femeia, (careia nu pot sa-i spun doamna) despre care spuneam ca tocmai o cunoscusem, a facut urmatoarea declaratie: Eu fac parte din partida celor care se opun vehement taierii arborilor, fie ei si periculosi ca pozitionare sau ca risc de prabusire din cauza furtunilor care se abat din ce in ce mai de temut, asupra noastra.
Cand cineva din tabara celor cu viziuni opuse a dat ca exemplu accidentarea tragica a unui copil peste care s-a prabusit un arbore cu toata greutatea sa seculara, replica femeii a venit ca un traznet:
Putin imi pasa! Vom ajunge s-avem mai multi copii, decat pasari, in curand.
M-am ridicat spunand: Nu pot sa stau la aceeasi masa cu cineva care se bate cu pumnul in piept, dandu-se mare ecologist, cand in mintea lui germineaza cel mai odios gand fascist.