Ma tin departe de furia cumparaturilor. Nu ma las atrasa de oferte inselatoare. Stiu ca nimic nu este pe gratis. Uneori ma complac in achizitionarea vreunui nu stiu ce, la un pret atragator. La iesirea din zona orbitoare, constat, cu parere de rau, ca in locul unei esarfe fine si sclipitoare, tin in mana o carpa fara valoare. Daca totusi ceea ce am targuit a fost un castig, in mod sigur imi pierd un lucrusor cu valoare sentimentala sau dau diferenta de pret, pe un taxi. Pe care, daca nu as fi petrecut ore ametitoare in mall, nu as fi fost nevoita sa-l folosesc. Si, ma gandesc cu regret ca mi-am pierdut doua lucruri mari si cu adevarat de valoare : bani si timp.
Muncesc mult, cheltui cu masura. Imi fac liste pe care le uit acasa. Ajunsa in lumea atractiilor, imi pun stavila poftelor si imi refac in minte lista prioritatilor.
Nu am fost intotdeauna asa. Am ravnit dupa haine, parfumuri si bijuterii. Am visat sa fac multe calatorii. Mi-am dorit sa fiu mereu aranjata, ingrijita si cu stil imbracata. Am poftit la serate in restaurante luxoase, deschise pe bulevarde in capitale, neaparat, vest- europene. Si… am avut parte, cate putin, din toate.
Asa este viata, un rezumat al placerilor si dorintelor noastre. Nu am facut excese. Nu am exagerat. Nu am invidiat. Cand ma rodea vreo frustrare imi aminteam ca pot oricand sa ma remarc, poate pe o alta cale. Si, uitam imediat de lipsa care imi daduse tarcoale. Nu am fost perfecta. M-am perfectionat. Am impacat familia si munca, un deziderat de la care nu voiam sa fac rabat. Am iubit, am suferit. Am muncit, am gresit. Am cazut, m-am ridicat. Am iertat, chiar daca nu am uitat.
M-au ajutat sa traiesc echilibrat cei mai frumosi si mai eleganti oameni care m-au inconjurat. Parintii mei si sotul meu.
Fara ei nu as fi devenit niciodata, un om impacat. Un OM.
Lacramioara, te citesc mereu si vad in tine un om extrem de echilibrat.
Traiesc de o vreme la limita saraciei (sotul meu nu mai lucreaza) si incerc sa economisesc si aerul uneori. Dar, de cate ori reusesc sa economisesc, sau sa ma abtin de la anumite cheltuieli, observ cu suparare ca oricum pierd acei bani.
Am avut parte de cate un lucru cand ma asteptam mai putin sau nu reuseam sa -mi iau ceva atunci cand dispuneam de o suma de bani.
Am inteles (si nu este neaparat o atitudine fatalista) ca in lumea asta toate se intampla cu un rost…ca nu avem noi puterea sa controlam intr-atat lucrurile incat sa fie mereu cum vrem noi.
Mi-am dorit mereu echilibru; am mai scapat haturile uneori- poate prea multa suferinta, poate prea putina dragoste. Parintii si copiii au fost mereu o constanta.
Iti doresc ”un decembrie” plin de bucurie!
Draga Camellia
Eu imi fac propriile incursiuni in trecut. Si, gasesc acolo o lume frumoasa si niste valori extraordinare. Am ajuns la echilibrul de azi, dupa mult zbucium si dupa piederi dureroase. Scriind aici, dragii mei plecati sunt din nou cu mine. Le pot multumi cu „voce tare”.
Problema banilor este delicata. Este greu de suportat. Fiecare am trecut prin asta, intr-o etapa a vietii. Este inselator sa credem ca doar noua ni se intampla, in timp ce altora le merg toate din plin. Viata este suma starilor extreme, prin care trece omul de-a lungul ei.
Multumesc si iti doresc sa depasesti cat mai curand etapa asta nefericita.
Lacramioara, multumesc pentru cuvintele frumoase.
Iti marturisesc ca banii nu sunt o valoare pentru mine.
Gasesc mereu alte placeri pentru a compensa lipsa lor. Problema este ca nu am reusit sa transmit si ”generatiei tinere” acest lucru. Ma simt adesea vinovata ca nu pot sa le ofer mai mult copiilor mei. Ei se compara mereu cu cei care au mai mult si nu cu cei care au mai putin decat ei. In rest, stiu ca viata nu e un drum lin, vine cu suisuri si coborasuri…