În 2016 scriam un articol pe care l-am încheiat lăsând puncte de suspensie. După doi ani, iată apare o continuare, dar nu în sensul unui deznodamânt fericit. Doamna psiholog, mama prezumtivă a fetiței, scrie un mesaj doctoriței care s-a implicat în caz, cum că Margot ar trebui să înceteze să-și mai caute mama, deoarece copila nu ar fi româncă și că ar fi rezultatul unui viol. Reamintesc, bebelușul s-a născut în București, în toamna anului 1989.
La acest mesaj tânăra doamna Margot,(devenită între timp mamă ea însăși) răspunde prin același intermediar, că înțelege durerea celei care a abandonat-o în maternitate, cât și strigătul surd către Divinitate, prin numele pe care i l-a dat la naștere, Selma “protejat de Dumnezeu”, lucru care s-a și înfăptuit.
Primul mesaj vrea să descurajeze prin duritatea și ineditul informației, al doilea în schimb este plin de îngăduință, încurajând limpezirea situației.
Postarea din 2016:
Face parte din ultimul eşalon de bebeluşi aprobat de regimul ceauşist, pentru adopţie de către străini. Un cuplu de medici venit la Bucureşti a dorit-o. Au întocmit actele şi copila a plecat fără ca părinţii biologici să fi ştiut ce cale a vieţii a luat fiinţa nedorită, rodul unei mari iubiri. Mari?! Atât de mari, încât niciunul din protagonisti nu şi-a asumat rodul concepţiei lor. Aşa erau vremurile! scuză unele voci.
Aşadar, născută sub semnul Fecioarei în anul 1989, cea care avea să devină franţuzoaica Margot şi-a întâlnit frăţiorul de culoare, născut şi el pe undeva pe continentul african, sub acoperişul cald al unei somptuoase vile apartinand unor medici fara frontiere, care îi vor creste in stilul lor, in cultura lor, in cutumele lor pana la majorat, cand copiii vor decide drumul in viaţă. Liberul arbitru. Oare?!
(Deciziile noastre sunt rezultatul liberului arbitru sau al condiţionărilor moral-social-educaţionale la care am fost supuşi? se întreabă un bine cunoscut psihoterapeut, într-o recenta postare.) Inchid o paranteza pe care o voi redeschide intr-o postare viitoare, ca temă de meditaţie.
Aşadar, Margot la 18 ani decide să ia primul contact cu ţara sa natală. Având o profesie tangenţială cu cea a părinţilor adoptivi, se înscrie într-un proiect care are drept ţintă România. Nu ştie o boabă româneşte. Graseiază ca un nativ francez şi nu încearcă să înveţe limba sa maternă. Maternă? Multe semne de întrebare. O tentează să simtă pulsul realităţii româneşti. Nu are nici o amintire, nici o poză a celei care i-a dat viaţă. A fost abandonată deja la maternitate. Studenta trebuia să aleagă între a creşte singură un copil sau a face în continuare şcoală. A ales.
I-au trebuit mulţi ani (aproape zece) până când a decis să meargă pe căi oficiale, în căutarea mamei naturale. Părinţii adoptivi aveau temeri, dar nu au descurajat-o. Aşadar, vine de mai multe ori în România, în câteva oraşe mari, în scop umanitar, fără însă a întreprinde ceva clar. Tatonează. Studiază stilul naţiunii din care provine. Nu este încă pregătită s-o întâlnească pe cea care i-a dat viaţă.
De curând, părinţii adoptivi s-au pensionat şi dorind să profite de viaţă au decis să-şi petreacă o mare parte din an pe o insula îndepărtată, izolată, cu doar câţiva băştinaşi, un mod simplu de trai aproape de natură. În acest timp, Margot s-a căsătorit cu un portughez sosit de puţin timp în oraşul ei. Au decis de comun acord să înfieze un copil pentru a da şi ei o şansă, unui pui vitregit de soartă. Legislaţia este strictă şi una dintre condiţii este: cuplul să aiba minimum cinci ani vechime. Deci, trebuie să mai aştepte.
Graţie FB, cu minimum de cunoştinţe de care dispune, Margot crede că a găsit-o pe mama ei. Poza pe care o vede îi dă speranţe, deoarece se regăseşte în trăsăturile respectivei persoane. Mai mult, doamna are şi un fiu care după Margot are exact chipul ei la… masculin. Off! FB, nemilos vânzător de vise! gândesc eu.
Doamna are un nume frumos, rar si rezonant ca cel al scriitoarei, Hortensia Papadat Bengescu. La inceputul acestui an Margot mai face un pas. Ia legătura cu o doamnă doctor şi, conform unui plan riguros stabilesc astfel: doamna doctor, cu rol de intermediar şi traducător face o programare la cabinetul doamnei psiholog (mama prezumtivă) urmând a o surprinde pe aceasta cu tact şi diplomaţie, asupra scopului real al vizitei sale. Departe de a fi fost vorba de vreo terapie. Margot aşteaptă în curtea clădirii, iar consemnul este: dacă primeşte un apel din cabinet vestea este bună şi deci poate să urce. Dacă nu… Cât de tare o fi bătut inima bietei fetei după un lung voiaj şi mă gândesc nu doar la cel combinat cu avion si tren, cât mai ales la cel lung de 27 de ani, de la Leagăn până în acest an.
Planul s-a desfăşurat aproape exact. Un mic detaliu a făcut diferenţa. Doamna psiholog cu nume rar nu a mimat nici o emoţie şi a negat existenţa în viata sa a unui copil abandonat. A dorit totuşi să o conducă pe doamna intermediar până la locul unde Margot o aştepta. Sudori reci au străbătut-o pe doctoriţa translator şi intermediar. Nu a avut timpul necesar să o prevină pe tânără, că doamna a venit s-o vadă … din simplă curiozitate.
Va puteţi imagina ce amestec de bucurie si necaz a fost în inima ei, în prima clipă! Confuzie?! În aer pluteste ceva de elucidat.
***
Întoarsă acasă după această dezamăgire, Margot la puţin timp află că este însărcinată. La început de septembrie în zodia Fecioarei va veni pe lume fetiţa cu nume franţuzesc: Aimée. Fetiţa şi părinţii ei, la anul viitor, vor face un voiaj în România. Şi, poate o vor găsi pe mama adevărată devenită între timp şi bunică sau poate, doamna psiholog care a păstrat coordonatele lui Margot îşi va aminti…
Vom afla.
