Ascult, destul de des, povestile cunostintelor mele care au copiii stabiliti peste ocean.
Doamne pensionare, privilegiate, sanatoase, care isi impart existenta intre doua continente de-a lungul unui an. Unele au pe unul dintre copii aici, iar pe celalalt afara, altele au ambii copii plecati in State. Doamne cu valiza in permanenta pregatita. Calatoresc singure, cu bagaje mari si cu putine cunostinte de limba engleza.
“Am incercat sa-nvat engleza, dar nu se mai prinde de mine” imi spune una dintre ele.
“Dar, nici nu sunt nevoita sa vorbesc engleza acolo” imi spune alta.
“I-am reprosat fiicei mele, ca sotul ei(american) nu a invatat in cei cinci ani de cand sunt impreuna, nici o vorba in limba romana” se lamenteaza o doamna profesoara (de matematica), de asemenea pensionara.
Le intreb cum le trece timpul in avion, aproximativ 14 ore de zbor. Toate imi raspund la fel , parca ar fi intelese. Butoneaza monitoarele cu filme( in engleza evident), pana se plictisesc. Se ridica o singura data pentru a merge la toaleta. Nu se prea misca, nu se plimba. Nu se dezmortesc. Nu sunt obisnuite cu viermuiala celorlalti pasageri, de alte nationalitati.
O doamna imi spune ca prefera locul de la geam, unde isi poate sprijini mai bine capul, pentru a admira vazduhul. De fapt, isi deruleaza in minte viata abundenta in evenimente care a adus-o in final, aici. In starea asta, de permanent calator cu bagaje multe si cu putine cunostinte.
Alta dimpotriva, prefera locul de la culoar, pentru a nu fi nevoita sa deranjeze sau sa ingane ceva in engleza, cand doreste sa viziteze (o singura data), cabina privata de la capatul avionului.
Calatorii stresante pentru oamenii acestia, la varsta lor. Cunosc mai mult doamne singure decat cupluri, care de musai fac acest traseu. Copiii lor au concedii scurte, familie numeroasa si deci, sa vina toti in Romania sa-si vada mama in fiecare an, nu este cu putinta. Mai simplu este a se pune pe drumuri un parinte. Cunosc doamne cu probleme, a caror deplasare este mai greoaie. Si pentru acestea exista solutie. Sunt scaune mobile si personal specializat in aeroporturi, care le asigura mobilitatea si imbarcarea in cele mai bune conditii. Totul este posibil. Lumea se misca. Nu mai exista piedici cand familia doreste sa se reuneasca, pe unul dintre continente.
Un stil de viata la care doamnele pensionare nici nu au visat. Toate mi-au spus la fel, cand le-am intrebat.
Odata ajunse la destinatie si, dupa adaptarea la noul fus orar, isi intra in rolul de gospodina si mamica/ bunica. In scurtul timp liber, copiii le mai plimba, le mai incanta cu atractiile noului continent.
Trec iute cele sase luni de vizita de lucru. Incep iar pregatiri de-ntoarcere, acasa. Acelasi traseu lung. Vorbe putine. Atentie sporita, pe mega-aeroporturi. Ajung acasa. Se adapteaza, isi fac analize, merg la stomatolog. Reconecteaza cu cei ramasi in tara. Si, un lucrul important: Skype-ul. Se vad cu cei plecati. Ii desparte, din nou, un ocean si o bucata buna de pamant european.
Cat costa, masurat in uzura sufleteasca, aceasta alternanta?!
Raspunsul il cunoaste doar lacrima voastra, dragi mame si bunice cu Green Card!
Lacramioara, una dintre colegele mele a trebuit sa ajunga in Anglia, la nunta fiului ei. Desigur, mersul cu avionul a fost el insusi o poveste!
Nu stiu ce as face daca as fi pusa intr-o astfel de situatie. Mi-e frica de inaltime; si atatea ore… Dar, vorba ta- lumea se misca!