Cu putina ingaduinta, ma pot incadra in randul proprietarilor de talie mijlocie. Am mostenit, am construit, iar acum intretin. Totul cladit pe leafa stricta, a doua generatii.
Apartamente luate pe rate pe vremea cealalta si o casa de vacanta cu credit din vremea noastra. Case si apartamente pe care le ravnesti si pentru care te indatorezi, pe viata.
Copiilor carora te gandesti sa le usurezi situatia materiala nu le mai trebuiesc. Acestia pleaca cu chirie, spre un alt tip de viata. Spre Vest sau mai departe, pe alt continent.
Si, te trezesti ca generatie de mijloc care trebuie sa platesti impozite si taxe. Si nici macar nu stii de ce ai mai investit.
Ne pleaca copiii! Isi cauta loc sigur si bine platit in lumea, curata si ordonata atat ca aspect, cat si ca legislatie aplicata.
Cum il gasesc, cand il gasesc, cati il gasesc, locul acela mult ravnit?! Se indreapta cu ochii inchisi si inima speriata. Doar speranta spre necunoscut le este linie dreapta. Cand vor deschide ochii, oare ce ii mai asteapta?!
Viitorul lor cum arata?! Dar al nostru, de proprietari de case si fara copii?! Fara nepoti care sa misune prin mostenirile ramase, de la bunici. Nepoti cu cetatenie pestrita si cu limba materna… Limba materna ?! Oare, care va fi?! Cand unul din parinti este roman, iar celalalt are, deja, nationalitate dubla. Mai mult, tara de rezidenta nu este a niciunuia dintre parinti. Un algoritm, din ce in ce mai des intalnit. Limba materna, o notiune perimata.
Copilul international. Multicultural. Poliglot. Copilul cu radacini pe doua continente, care sta cu chirie la parinti. Gata sa plece cat mai curand. Fara prea multe atasamente.
Traim din plin, o transhumanta legalizata, controlata, ghidata sau teleghidata, de la Bruxelles sau Casa Alba sau de undeva de unde nu vom sti, poate niciodata.
Si totusi, cui raman casele/valorile noastre?! Se pleaca in masa.
Situatia pe care o mentionezi face parte din realitatea multor altor tari. La noi e sustinuta de necesitatea adusa de realitatile existente in tara.
In final tot ce conteaza nu e de unde sintem, ci cum si cine sintem.
Toti facem parte dintr-un tot ca populatie a acestei planete. Tendinta de-a elimina granitele e deja o realitate. Fenomenul mixajului e doar mai nou la noi in tara, dar nu poate sa fie stopat atita vreme cit viata ne expune acestei posibilitati.
Ca generatie de tranzitie nu intelegem sau nu vrem sa acceptam ce se petrece si asta ne face sa suferim. Oare zbuciumul sau neacceptarea a adus vre-odata ceva BUN? A schimbat ceva? A putut sa readuca vechiul stil de viata inapoi? Acceptarea e semn de intelepciune si maturitate.
Prin prisma cuiva care traieste intr-o tara unde cei veniti de pe diferite continente si nenumarate tari, cu diferite culturi, credinte si bineinteles limbi vorbite pot sa spun ca imi place enorm sa am sansa sa cunosc atit de multe despre cei „staini” culturii de unde vin si unde
m-am format. Cunoscindu-i ii poti intelege si aprecia mai mult. Divergentele pornite din necunoastere se reduc si se elimina complect. Respectul dintre noi aduce pace, liniste si cooperare.
Asta e parerea mea modesta.
Referitor la mostenirile pt care ne-am zbatut sa le lasam copiilor…ele sint si vor ramine un plus…cind noi nu vom mai fi. Atunci noua nu ne mai pasa oricum. Daca copii tai nu le vor si nu au nevoie de ele ai sansa sa vinzi ce nu-ti trebuie si sa faci cu banii strinsi- cu efort- tot ce doresti, visezi si iti aduce tie multumire ACUM.
Interesant punctul tau de vedere,vazut de pe doua continente. Eu nu m-am referit neaparat la mine, in postare. Am descris un fenomen care se dezvolta si care priveste un anumit segment …de viata. Nu am vizat pragmaticul. Evident ca poti vinde orice. Dar nu este indicat sa-ti vinzi trecutul si nici cultura si nici originea. Postul contine multe intrebari retorice care permit raspunsuri multiple in functie de experienta si trairile fiecaruia. Am dorit sa exprim starile unei generatii careia ii apartin si cu care ma identific.(zimbet)