<img class="alignleft size-full wp-image-430″ title=”mere-et-fille” src=”http://lacramioarasalajan.revistatango.ro/wp-content/uploads/sites/18/2011/08/mere-et-fille1-1.jpg” alt=”mere-et-fille” width=”160″ height=”160″ />Cand voiam sa cuceresc totul dintr-o singura bataie din palme, cand moartea parea ceva inexistent pentru mine(se putea intampla doar altora), cand planificam pana in cele mai mici detalii orice actiune viitoare de grup( prin care inteleg familia mea restransa), cand un fleac care mi-ar fi deplasat axa proiectelor mele bine randuite m-ar fi facut sa ma smiorcai de durere, expresia: Bucura-te ca respiri ! mi-ar fi trecut pe langa ureche, ca un zumzet enervant. As fi facut la propriu, din mana gestul de alungare. Nu i-as fi dat nici cea mai mica sansa la meditare. Nu i-as fi acordat nici cel mai mic spatiu de pastrare, pentru o cugetare viitoare.
Acum cand stiu ca ceea ce credeam ca se poate intampla doar altora mi s-a intamplat mie, cand stiu ca nimic nu se poate obtine fara o pierdere in alta parte, in alt timp, poate intr-o alta generatie, cand stiu ca cineva care-mi spusese: Sa ne bucuram ca si azi respiram pentru noi, pentru copiii nostri , nu o mai poate face, imi fac mea culpa cu spasire.
Ii spun aceste vorbe intelepte fiicei mele, cand o nemultumesc atat de multe. Dar ea nici nu ma baga-n seama. Ea vede altfel. Nu se poate resemna doar la a trai din simpla si bine cuvenita, respiratie cotidiana. Nu poate astepta mai mult de cinci ani pentru o promovare, nu vrea sa se auto condamne la rutina, nu vrea sa priveasca doar la vitrine. Vrea sa fie rasplatita dupa munca depusa, asa cum crede ea ca i se cuvine, vrea sa profite de viata, sa cumpere tot ce e nou pe piata. Profitul, este tot ce mai conteaza, imi spune moracanoasa si-mi da exemple pe care le apreciaza. Adica pe aceia care au reusit sa realizeze profit, pornind de la nimic. Ori, din mai nimic. Incerc sa-i amintesc, ca ea nu pornit de la nimic. Ea chiar a avut. De toate si de la inceput.
Dar, ca si mine la varsta ei, cu un simplu gest marunt si-a alungat din minte acest atat de important amanunt…
Lacramioara , poate ca fiica ta este prea tinara sa perceapa cu toata fiinta sa insemnatatea acestor vorbe … poate ca unele reflectii isi au virsta lor …
Cu siguranta ca ea iti simte durerea si are propria suferinta legata de trecut ,la care se adauga gindul (constient sau inconstient) ca odata te va pierde si pe tine … poate ca vorbele intelepte spuse ii trezesc amintiri dureroase si ii confirma o realitate viitoare nedorita , dar inevitabila .
De aceea , se pare ca fiica ta adopta o pozitie de negare si una de compensare , prin orientarea cu precadere spre activitatile sale , carora le acorda mental prioritate .
Ceea ce mi se pare trist este ca te simti pe nedrept vinovata de trecut , dar parca te-ai simti vinovata si de faptul ca tu existi in continuare …
Lili, esti un fin psiholog. Ai atins coarda cea mai sensibila si anume aceea a sentimentului de culpabilitate care revine apasator. Dupa un astfel de eveniment crucial, este imposibil sa te mai simti bine in pielea ta sau sa-ti mai permiti luxul de a te bosumfla, vis a vis de niste false sau inchipuite dureri, ori tragedii. Sau sa te mai smiorcai, ori sa te alinti ca nu ti-e bine asa, ca ai vrea altfel. Ca nu-ti place de cutare sau ca nu ai mai putea supravietui nu stiu carei pierderi. NICIODATA.
Cat despre fiica mea, draga de ea, am folosit-o ca simbol in aceasta postare. Mai mult ma refeream la mine, cea de odinioara. Copila mea a fost o printesa, iubita, dorita, pretuita. Dar si traumatizata peste masura. Are un caracter foarte frumos. Ii seamana tatalui ei. Discutiile pe care le avem sunt benefice si constructive, pentru amandoua. Ea nu este o visatoare. Nemultumiri are, evident ca orice tanar.
Desigur ca, atunci cand vrei sa zbori, trebuie sa-ti iei avant nu sa te lasi dus de vant.
Multumesc Lili, pentru sfaturile si interventiile tale. Imi sunt benefice.
Ma bucura relatia pe care o ai cu fiica ta ; e minunat si faptul ca reprezinta o continuitate placuta … intr-adevar ,rolul de mama este ceva sublim si da atitea motivatii femeilor …
Da ,o pierdere de acest fel schimba radical scara de valori a oamenilor in cauza si ei devin mai puternici in fata realitatilor vietii .
In ce priveste culpabilitatea pentru trecut , chiar daca apare la exterior intermitent
cred ca apasa la interior incontinuu ,ca o povara ,de aceea imi permit sa mai exprim pe scurt citeva opinii personale , cu scuzele de rigoare pentru cazul ca se ating coarde sensibile .
Datele pe care le cunosc sint minime , dar cele scrise denota ca , legat de pierdere privita de tine ca o consecinta , te invinovatesti in 2 planuri principale : intr-unul fata de divinitate , iar in celalalt fata de persoana care iti lipseste (si poate ,implicit, fata de fetita ta) .
Pentru a te elibera de aceste autoinvinuiri cred ca trebuie sa pornesti (cind crezi ca esti pregatita )de la abordarea fiecarui plan separat , sa stabilesti exact pentru ce te invinuiesti , de unde pleaca acele motivatii , sa “demontezi” tot ceea ce este nedrept prin inlocuirea cu credinte pozitive si cu circumstante atenuante si ulterior sa corelezi cele doua planuri in noul mod de abordare .
Si eu multumesc pentru postari ,pentru comentarii si pentru posibilitatea de a-mi exprima parerile .
Lili, atunci cand te intrebi : De ce el si nu eu? De ce nu amandoi( eram la fel de expusi dezastrului aflandu-ne in acelasi loc)? De ce atunci, cand conditiile meteo erau perfecte, deci nu se justifica absolut dar absolut deloc producerea impactului? De ce tocmai in acele momente in care incununam o perioada de realizari maxime pentru noi toti?… fara sa gasesti nici un raspuns, este greu daca nu imposibil sa pui punct si sa continui. Nu credeam ca ii voi supravietui lui, nici macar o secunda… Si uite ca-i suprevietuiesc deja de niste ani buni. Evident ca nu putem alege si ca nu ne intreaba nimeni. Am facut si fac eforturi sa raman, pentru ca am obligatii sentimentale fata de ceilalti. Pentru ca nu eram doar noi doi si restul lumii ( desi asa ne placea sa credem). Mai existau copiii si mamele noastre. Pentru ei a trebuit sa lupt, sa-mi revin. Poate am reusit sa demontez ( asa cum spui Lili) cate ceva, dar o constructie trainica, in care sa-mi pun sperantele si entuziasmul nu mai pot cladi. Cat voi trai voi fi impovarata. …”Adevarul e dincolo de noi”.
Lacramioara , te inteleg si iti respect durerea , cred ca este o mare si grea incercare de
credinta pentru tine …
Chiar daca nu va trece complet ,in mod sigur ca suferinta se va estompa in timp cu
ajutorul divinitatii ,a celor din jur si a altora , a reasezarilor din minte si din suflet , a
circumstantelor .
Se vede ca esti o femeie sensibila dar si puternica , talentata , responsabila , demna de
toti cei dragi , de aceea cred ca treptat va dispare si sentimentul culpabilitatii .