Iunie, luna copiilor, a serbarilor, a despartirilor vreme de o vara. Sfarsit de an scolar. Forfota, flori, parinti eleganti, copii costumati, profesori impovarati de buchete de flori. Spectacol la scena deschisa. Copilul cel mai frumos, cel mai curajos, cel mai emotiv, cel mai haois, cel mai mofturos.Tatici lasand obligatiile de-o parte pentru jumatate de zi, se dedica artei fotografice. Sa nu le scape nimic, sa-si surprinda odrasla, de-alungul unui intreg film. Mame, bunici, bone si alte insotitoare roiesc in jurul cate unui copil imbracat musai de sarbatoare. Poezii invatate si ras -repetate iar apoi din cauza emotiilor uitate. Ce drama! Ba, nu-i nimic, data viitoare cand va fi mai mare se va descurca mult mai bine. Aglomeratie in Mall-uri, la locurile de joaca. Maini indemanatice si o mare concentrare in atelierele speciale. Atentie copii, se filmeaza! Proiectii speciale pe marile ecrane.Uf! Ce efervescenta creatoare!
Imi intorc privirea nostalgic spre trecut. O casa frumoasa acoperita de iedera. Gradinita de copii cu ciresi la poarta. Un cartier linistit de case frumoase. Acolo locuiau familiile elitei urbei noastre. Copii zglobii imbracati in uniforme albastre. Educatoarea, imbracata la fel, in bleu, se uita lung inspre ei. Se desparte cu greu de aceasta grupa mare. Parca i-au fost cei mai dragi, desi au facut si trasnai. Sunt si eu printre ei. Eu, adica fiica ei.
Imi vine sa plang si mie si ei. Desi vom pleca impreuna acasa, ea stie ca nimic nu va mai fi la fel. In toamna voi merge la scoala.Voi avea alt drum, diferit de al ei. S-a sfarsit o etapa. Mamei ii place enorm profesia ei. Nu i-ar fi placut ,nimic altceva sa faca in viata. Doar, sa educe intregi generatii.Nu uita nimic. Retine si azi numele fostilor copii, deveniti adulti. Mai mult. Isi aminteste de parinti si bunici. Mama mea, o enciclopedie vie. Munca i-a fost o placere nu a practicat-o cu obedienta durere. In fiecare iunie avea sa fie al fel. Ziua de intai dedicata copilului. Fiecare primea un cadou. Ce buna era prajitura si sucul de fructe oferite din partea colectivului gradinitei, cu contributia secreta a fiecarui parinte! Uniforme albastre, poze de grup. Copiii asezati pe bancute. In spatele lor, stand in picioare, zambeste nostalgic educatoarea. Isi ia la revedere de la fiecare copil. Are un munte de flori. Acasa, seara cand vine, stie fiecare buchet de la care copil provine. Ma uimeste in continuare. Au trecut deja foarte multi ani. Pentru mama- educatoare iunie vine, la fel. Cu serbari, flori, poezii si multe… foarte multe fotografii. Fetite cu fundite, baieti in pantaloni scurti. Cuminti sau smecherasi. Educatoarea priveste, pozele alb negru, usor ingalbenite. Intreb de fiecare copil. Raspunde fara ezitari. ” Ea este Lucia, acum e doctorita la spitalul de copii, acesta e Victor a ajuns arhitect, Horica cel obraznic cu bunica, azi este parlamentar (si exemplul nu este imaginar).
Dupa 22 de ani, acelasi cliseu. Educatoarea imbracata in bleu. Doar, ca peste parul ei au nins flori de cires. Duce de mana un baietel. E fiul meu si nepotul ei. O ia de la capat. Alt iunie, alte serbari…
si acest articol m-a impresionat pana la lacrimi, Lacramioara! Ai un fel atat de special de a scrie, ca ne rascolesti rau de tot! Mi-am amintit si eu de gradinita si de serbari si de sortulete bleu…au trecut ani multi de atunci, aproape 25, dar mi se par o eternitate….Salutari mamei tale, pe care parca mi-o si inchipui ca pe o femeie calda si duioasa, asa cum ar trebui sa fie toti cei care ne educa copiii….
Adnya, intr-adevar mama mea a fost foarte potrivita ca educatoare. A muncit cu placere. Pe vremea aceea relatia dintre gradinita si familia copilului era una foarte stransa. Se baza pe respect reciproc. Legaturile s-au pastrat peste timp. Mama are si acum o memorie extraordinara a numelor si a chipurilor. Isi aminteste de parintii si bunicii care insoteau copilul la gradinita. Nu a facut niciodata vreo confuzie. Se revad cu placere peste ani si ii place sa stea de vorba cu eii si sa afle ce au mai facut in viata. Este uluitoare mama mea ! Sunt asa de mandra de ea!
Tocmai faptul ca acei copii de demult, care au invatat de la dumneaei, nu o uita si continua sa tina legatura cu dumneai, e o marturie a faptului ca le-a marcat cumva viata prin ceea ce i-a invatat. Copiii se ataseaza mai greu de persoane pe care nu le simt apropiate, sau langa care sunt obligati sa stea.
Sa o tina Dumnezeu sanatoasa si sa o ai alaturi 100 de ani de acum inainte!!
Mii de multumiri pentru urari. Am grija de ea. O ingrijesc cat pot de bine, sa aiba o batranete linistita. Daca s-o mai putea…