Aseara la TIFF, sala Florin Piersic, proiectia Aferim.
Sala plina pana la (ne)refuz spre satisfactia Adei Solomon, care multumeste publicului. Un public foarte tanar. Majoritatea nascuti dupa ’90. Un public care a acoperit si treptele culoarului de pe mijlocul salii, astfel incat, daca ai fi vrut sa parasesti sala, oripilat de grozaviile proiectate, nu ai fi putut-o face dacat ridicandu-i pe acestia in picioare.
In sala Florin Piersic am vazut premierele celor mai superbe filme de epoca, in regia lui Sergiu Nicolaescu si in interpretarea unica, superba, a maestrului Piersic. Filme care nu au luat premii la Festivaluri internationale, dar care au atras in distributie vedete internationale ale vremii, siderate in a juca in costume populare romanesti si a turna in peisaje dumnezeiesti. Evident ca nu trebuie sa ramanem la acest gen, trebuie sa evoluam. Dar…
Aferim socheaza. Prin grotesc, vulgar, primitivism, cenusiu. Si ,mai deranjant… prin zgomot. O durere a urechii provocata de limbajul execrabil si de dictia imposibila. Noroc cu subtitrarea in limba engleza care ne permitea sa mai pricepem cate ceva. Oricum, neintelegand, ceea ce pierdeam erau doar niste injurii arhaice, despre care „responsabilul” lor, ne-a precizat, la discutiile de dupa proiectie, ca sunt din Ion Creanga. Aceasta ca raspuns la prima intrebare care a venit de la o tanara (generatia ’90) si care, repeta fara microfon din sala, cat a fost de socata. De limbaj.
Tot de la discutii am aflat ca nu au avut surse prea multe in realizarea proiectului. Echipa prezenta la intalnirea cu publicul, care cu greu a urnit motorul intrebarilor salii, a marturisit, dezarmant de firesc, lipsa unei documentatii temeinice, vis a vis de limbajul vorbit in spatiul valah, la 1830 .
La intrebarea privind ecouri din partea minoritatii rome sau din partea unui eventual public evreu (caruia pelicula ii aduce jigniri grosolane), d-na Ada Solomon nu a avut raspuns. Nici un ecou, deci.
A fost pentru prima oara cand am vazut, la un film, golindu-se sala cu atata repeziciune inca inainte de aprinderea luminilor. Am dat nas in nas cu cativa actori, motiv pentru care, din respect pentru acestia, am ramas o vreme la discutii. Intre doua raspunsuri greoi incropite de Ada Solomon am parasit locatia, auzind in urma noastra comentariile producatoarei, de un repros disperat: Va rugam intrebari, inainte de a se goli complet sala!.
As fi avut un comentariu, nu o intrebare: Juriul de la Berlin care ne-a dat acest premiu ne-a facut un mare deserviciu.
Am cuvinte de lauda pentru actorii care au jucat “bestial” ( nu-mi place termenul, dar altul mai bun nu gasesc), niste roluri de un primitivism, de o atrocitate cum rar mai intalnesti. Au reusit sa-si mutileze perfect limbajul, ceea ce imi inchipui cat de greu a fost. De aceea, lor li se cuvine din plin rasplata. Au reusit sa transmita grotescul mesaj al unei lumi despre care nimeni, de fapt, nu stie daca a existat cu adevarat. Mintile producatorilor pot crea si monstri, nu-i asa?!
Unde sunt Haiducii lui Sapte Cai ?! Sa se arate si in fata generatiei mileniului trei!
Am citit undeva:
“Prezenţa lor (Luminita Gheorghiu si Victor Rebengiuc) în lungmetrajul premiat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin 2015 cu trofeul Ursul de Argint pentru cea mai bună regie nu este deloc întâmplătoare, Radu Jude dorindu-şi prin această secvenţă să aducă un omagiu peliculei „Moromeţii”, de Stere Gulea. De altfel, aceasta este pentru prima oară, după 30 de ani, când Victor Rebengiuc şi Luminiţa Gheorghiu joacă din nou împreună într-un lungmetraj.”
Pe Luminita Gheorghiu nici nu am recunscut-o in film. Cat despre omagiul adus peliculei “Morometii” , sa fim seriosi, domnilor!
