Destinele ni s-au intersectat mai mult decat mi-as fi dorit-o. Ajunsesem sa stam mai mult impreuna decat cu familia. Tatonam un domeniu ingrat. Tatonam, nu muceam. Sau…Muceam tatonand. Era ca si in copilarie cand jucam sotron si baba oarba, simultan.
Ma simteam pedepsita, ma revoltam in gand. Doar in gand. Nu indrazneam sa ma plang. Imi alesesem singura calea. Nu ma consultasem cu nimeni. Jucasem baba oarba. Am strans din dinti. Am continuat. Cu ochii inchisi si pumnii stransi. Mi-a trebuit din abundenta, stoicism. O lectie dura. Mi-o cautasem, cand am schimbat un loc lejer cu unul auster, cand am dat lumina naturala pe cea artificiala.
Am lasat in urma un scaun de sef, luand loc pe cel de subaltern. Am schimbat o leafa la stat cu un salariu(din cand in cand) bonusat, la privat.
De la o zi la alta am abandonat un mediu pe care-l credeam viciat, cu altul asa- zis elevat.
Am lasat prea mult soare pentru umbra deasa. Castigul s-a masurat in transformarea brutului in net( evident la salar). Timpul dedicat familiei s-a diminuat, stand zilnic peste program din motive create artificial.
Nu privesc in urma si nu ma consider un retrogradat. A fost o experienta.
Un timp al cautarii prin legi, prin norme si ordonante schimbatoare, precum guvernele care le-au aprobat si apoi le-au abrogat. Un domeniu bifurcat, cu un sens rutinat si altul de socializat. L-am ales orbeste pe primul. Ca in copilarie cand bajbaiam in jocul cu fularul legat, care-mi anihila privirea. Un joc ridicol de altfel, o expunere infantila la conditii vitrege, lipsite de lumina.
Nu privesc in urma. Destinele ni s-au separat ca si puterile in stat. Nu port ranchiuna celor care s-au erijat in epitropi. Am sters numele lor din agenda, ca si cum nici nu ar fi existat. Este metoda cea mai buna de a scapa de umbra lor, de urma lor.
Privesc doar inainte, spre alte provocari. Gata cu luxul exprimat : ” am tot timpul inainte „. Gandesc altfel. Acum, azi trebuie sa fac ceea ce imi place. Nu mai am timp de amanari, de a lasa pe seama lui MAINE.