fbpx
„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Lustra

de

Cu calm şi bună dispoziţie am purces în una dintre zile în a căuta o lustră. Aveam o idee despre ceea ce îmi doream, adică ceva care să răspândească lumină bună şi multă şi cu design in trend. M-am dus ţintit la magazinul trâmbiţat pe toate căile ca fiind Dedicat planurilor tale. Planul meu era să nu mă întorc fără obiectul cu pricina, mai ales că aveam şi o priză de reparat prin casă şi tocmai găsisem cu greu un electrician parolist. Cel puţin aşa credeam eu.

La sectorul obiecte de iluminat am ameţit privind în sus la exponate, încercând să le citesc codul şi eventual preţul sau mai exact să le identific pe unul şi pe celălalt pentru că semănau între ele. Apoi, incercam să le regăsesc după cod pe raft ca să mă dumiresc îndeaproape din ce material sunt, ce fel de anexe au în dotare şi cine este producătorul. La acesta din urmă nici nu ştiu de ce mai eram curioasă când era acelaşi: made in China. Calmul cu care am început m-a părăsit treptat când mi-am dat seama că pe raft nu găseam nici un model din cele expuse la înălţime. Atunci, am căutat o persoană cu vestă colorată pe spatele căreia scrie Sunt aici ca să vă ajut. Ia-l de unde nu-i. În sectorul respectiv era cineva aplecat sub un fel de măsuţă şi din buzunarele căruia debordau cabluri. Politicoasă, l-am rugat să mă ajute când revine în poziţie verticală, din cea ghemuită în care se afla. Nu am înţeles ce mi-a răspuns. Nu am probleme cu auzul dar am din ce în ce mai des probleme cu înţelegerea limbii române. Despre acest fenomen cu care mă confrunt în oraşul meu, devenit cosmopolit de când cu boom-ul IT-ist voi scrie într-o postare viitoare. Revenind la omul cu cabluri căruia nu-i vedeam faţa, ci doar vesta, îl rog să repete, propunându-mi să fiu răbdătoare şi să aştept revenirea lui la poziţia bipedă.

Aha! Din poziţia mea aplecată cu capul peste masă ca să-l aud mai bine, deduc,  doar deduc, că el are alte treburi pe acolo şi că vine din exteriorul magazinul, deci nu face parte din personalul de serviciu. Plec pe un drum sinuos printre rafturi înalte şi văd în fine o vestă cu înscrisul pe verso, care m-ar fi putut scoate din impas. Posesorul vestei era deja angajat în discuţie cu un alt client şi, în acelaşi timp, pe picior de fugă. În astfel de situaţii trebuie să laşi fineţea la o parte şi să-ţi faci simţită prezenţa, altfel rămâi cu întrebarea pe buze. Nu are timp, dar revine îmi spune, în timp ce eu îi văd doar ceafa. El nu are cum să mă vadă. Mă întorc la raft, iau o cutie cu o lampă care mi se părea drăguţă şi pornesc în căutarea omului cu ceafa de pe acum cunoscută, pentru a-mi da informaţia- sur place -. Omul ăsta e ca argintul viu. Îi întind cutia şi pun întrebarea. Din mers îmi vinde pontul că ceea ce am ales eu este o lampa cu dulie mică.
-Şi de unde să-mi dau seama?
-După cod.

Deci încă un cod, pe lângă cel de pe tavan pe care îl puteai încurca cu preţul. Deja simţeam că jacheta prea îmi ţine cald. Omul dispăruse spre alte sectoare ocolind clienţii într-o unduire de cristiane ca şi pe pârtia de schi. Epuizată, mă întorc la raft, într-o ultima încercare de a găsi un model, oricare ar fi el, numai să aibă dulie normală. Văd o doamnă cu aceeaşi vestă colorată. Într-o ultimă sforţare, o întreb dacă pot să o consult în legătură cu o lustră, aşa ca între noi femeile. Zâmbitoare şi liniştită îmi spune că ea este angajată doar pentru păstrarea curăţeniei, în zona respectivă. O las cu cârpa ei de praf în plata Domnului, după cum în aceeaşi plată îi las şi pe omul cu cabluri şi pe cel cu ceafă, pe care îi vad acum împreună  chiar în zona mea de corpuri de iluminat. Plec fără să mai întreb, secătuită ies la aer şi în parcare mă acostează un ţigan. Ţiganii sunt şi ei de mai multe categorii, nu-i aşa?! Acesta era din cei agresivi care îţi suflă în faţă. Îmi torăia într-o românească- ţigănească. Vai!  Ar fi trebuit să-i zic: Pardon?
Ploua tare, iar în parcare era pustiu. Ţiganul meu făcea parte dintr-o gaşcă. Aproape alergam printre maşini cu ţiganul la purtător. M-am descotorosit cu greu de el, zicând un Tatăl Nostru în gând, că doar la El îmi era speranţa să scap.
Mă îmbarc şi ştergătoarele parbrizului îmi desenează două evantaie prin care, de la adăpost, privesc gaşca de ţigani în căutarea altei ţinte.

Am scăpat. Părăsesc zona Dedicată planurilor tale, urmând ca, după ce îmi trece greaţa, să-mi regândesc strategia de achiziţionare a unei simple lustre.

***
Descinderea mea a început calm, s-a încheiat precipitat, lustră de acolo nu mi-am luat, dar m-am iluminat că magazinul este pe nedrept lăudat.

 

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title