„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Nevoia de (e)migrare

de

Au venit de la sat şi de la mare distanţă în căutarea unei vieţi prospere, într-un oraş mare în care se puteau urma studii universitare. Învăţământul era de stat, fără taxe, dar întreţinerea ridica probleme financiare. Aşa -numitele cămine de nefamilişti erau puţine astfel încât, adesea se apela la alternativa de a locui la gazdă. De fapt era o coabitare întru-ajutorare. Cel care găzduia, pe bani puţini, se alegea nu de rare ori şi cu un nou membru în familie, în casă existând vreo fată de măritat sau vreun băiat de însurat. O timidă formă de socializare, cum am numi-o azi. Lucrurile se aşezau de la sine, iar cuplul nou format devenea prima generaţie cu buletin de oraş. Era foarte greu să treci de la stadiul de flotant la cel de rezident permanent, într-un centru universitar. Se încheiau chiar căsătorii în alb pentru atingerea acestui deziderat. Vă mai amintiţi filmul, Buletin de Bucureşti ?
Traiul la comun a două generaţii, implica câte o cameră de doar câţiva metri pătraţi  cu dependinţe, respectiv bucătăria, şpaiţ ( adică acel Speise rămas în vocabular de pe timpul austro -ungar) şi baia  exploatate pe rand, după un program stabilit pe zile şi ore. Aceste spaţii în care se înghesuiau bunici, părinţi, copii, nepoţi  rezultau din divizarea interioarelor caselor naţionalizate. Cineva le-a pierdut. Câtă suferinţă au cunoscut pereţii acestor case, foste proprietăţi ale unor familii răsfăţate! Răsfăţul s-a transformat în coşmar când mulţi dintre  foştii proprietari au fost încarceraţi din considerente politice. Nici noii mutaţi nu erau prea fericiţi. Lupta in a răzbate era doar la început. Ei nu mai erau nici ţărani, dar nici orăşeni. O clasa socială hibrid. Pe toţi i-a lovit instalarea unui comunism care le promitea … egalitate, fraternitate.
Au trăit umăr la umăr, faţă către faţă, foşti proprietari şi chiriaşi nedoriţi. Cu siguranţă au existat tensiuni, căci două lumi erau supuse unui plan de uniformizare. Nu mai existau bogaţi şi săraci. Existau doar nefericiţi. Odată cu pierderea caselor, le fusese ciuntită identitatea. Bogaţii s-au pauperizat iar săracii s-au înrolat în unicul partid care le promitea marea cu sarea. Aşa, după cum fac toate partidele şi în ziua azi.
Familia tradiţională – termen disputat /perimat/inadecvat în prezent – se închega în spaţii meschine, după reguli rigide menite să disciplineze o masă de colocatari  pestriţă şi densă pe metrul pătrat. De obicei bunicul era patriarhul acestei formule de trai, fiind cel care media şi conflictele domestice.
Descongestionarea acestor habitate  s-a produs  odată cu venirea erei cartierelor de blocuri. Coconul din casa naţionalizată dispărea, făcând loc familiei tinere emancipate care se limita la doar trei, maximum patru membrii si se numea celula societatii. Copiii din celula asta 🙂 aveau sa fie cunoscuţi ca  generaţia cu cheia la gât.
Azi aceştia sunt părinţi, unii chiar bunici. Nu mai stau la bloc, şi-au construit casa visată. Au spaţiu excedentar în care  liniştea este asurzitoare. Copiii le sunt plecaţi din ţară. Locuiesc la gazdă precum străbunicii lor veniţi la oraş, odinioară. Pe actul lor de identitate scrie: rezident în ţara X… din UE sau STATE.

***
A fost dintotdeauna nevoie sau dorinţă de (e)migrare?! Pământul făgăduinţei s-a mutat pentru generaţiile de azi, mult mai departe.

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title