fbpx
„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Vorbesc putin, inregistrez mult

de

Imi pregatesc din timp intalnirile, cu minutiozitate, cu emotie. Imi gandesc expunerea, o repet, o privesc ca pe o gravura din toate unghiurile. Intru in mintea auditorului. Vreau o idee curata, care sa ajunga acolo unde tintesc, cu precizia sagetii lui Wilhelm Tell.

Nu improvizez. Nu incropesc discursuri. Am facut-o o singura data. Intr-o limba straina in fata unui auditoriu multicultural. M-am simtit ca dupa un salt in gol, in care, spre multumirea celor care mi-au acordat increderea, parasuta s-a deschis la momentul oportun. Am cazut in picioare, sub ropotele de aplauze ale unui public pe care il credeam ostil. Inima mi s-a asezat la loc. A iesit bine. L-am cucerit. M-am autodepasit.

A fost proba de foc. Nu credeam ca imi vor veni in minte toate acele conjugari de verbe incalcite. Nu ma recunosteam in fluiditatea expresiilor  pe care le rosteam cu o incredibila precizie, dupa atatia ani in care rupsesem legatura cu orele de limba straina. Din colturile mintii obosite se imbulzeau sa iasa la lumina cunostinte acumulate cu temeinicie. Proba timpului. Acuratetea gandului. Nimic nu ar fi fost posbil fara profunzimea studiului.

Lectia mult repetata, seriozitatea, constiinciozitatea, documentarea, munca au fost benefice cresterii profesionale. Nu am construit casute pe picioare. Am sapat temelii, pana la epuizare. Truda marunta, uneori innebunitoare, mi-a fost  supapa de sustinere. M-a mentinut la suprafata.

Fara sa fi avut cresteri financiare uluitoare, am facut investitii profitabile. Acum se vad roadele. Zambesc celor care ma-ntreaba invidios cum de am reusit. Cum?

Cu pasi marunti si prudenti. Salturile le las in seama acelora care nu se tem. Eu ma tem. De ridicolul unei expuneri superficiale. Un simplu buna ziua poate fi spus in mai mute feluri.

In noaptea de dinaintea unei infatisari publice dorm iepureste, lasand ideile sa se zbenguie. Spre zorii zilei cu pricina,  cuvintele  se mai ostoiesc asezandu-se cuminti precum notele pe portativ. Cand armonia sunetelor se imbina cu ordinea gandurilor, imi pot expune public ideile.

Vorbesc putin, inregistrez mult, ceea ce ajuta mult scrisului. Cand vorbele tac, cuvintele se scriu singure.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Ce final frumos!

    Liliana 24 iunie 2013 10:20 Răspunde
  • Imi place mult cum ai scris, Lacramioara. Scris de om asezat, riguros, calculat, temeinic.Insa, te contrazic – de foarte multe ori creativitatea si spontaineitatea sunt ingredientele ale succesului, atunci cand (sigur) bazele solide exista. Cel putin, asa cred eu 😉

    Cezara Popescu 1 iulie 2013 11:40 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title