Oamenii se mai cearta, apoi se impaca ca apoi sa reinceapa discordia. Este o forma de echilibru la care se ajunge paradoxal prin altercatii, prin nervi si lacrimi, urmate de un acord tacit intre partile beligerante. Nici nu se poate altfel. Sta in legea firii si a matematicii. Nu poti trai la infinit doar in acumulari si doar in ascensiune. Dupa cum nu poti trai neincetat, intr-o patimasa iubire. Miscam. Traim. Crestem. Evoluam.
Suntem reticenti la ineditul care ne-ar afecta comoditatea, care ne-ar periclita siguranta, care ne-ar bulversa ritmicitatea cutumelor. Valul schimbarii ne ia prin surprindere. Spiritul nostru de aparare si cel de conservare sunt in alerta. Privim in jur discret atat cat sa nu ne lezam, orgoliul. Imitam, poate fara sa realizam ceea ce se cere sau ceea ce se poarta. Ne contaminam unul de la celalt, intr-un voios spirit de turma. Mai coboram lejer stacheta, mai facem un compromis. Povara responsabilitatilor ne sileste sa ne incovoiem coloana. Din teama ori din neputinta. Virtutea, poate parea un termen perimat, o stare lipsita de continut. Nu este asa. Cu cat avem mai multe virtuti, cu atat ne putem departaja. Suntem ca si toti ceilalti, pastrand totusi ceva specific.
Avem nevoie unii de altii. Chiar si de cei rai. Ii ocolim sau ii evitam? Gresit! Acestia trebuie infruntati, neutralizati, intimidati. In caz contrar suntem victimele propriilor noastre, slabiciuni. Poti domina prin puterea demnitatii. Poti fi vulnerabil din prea mult bun simt.
Nu traim in poveste. Traim pe un taram real, accidentat. Pasim apasat pe un drum intesat de conglomerate. Drumul este lung, contorsionat, aglomerat, cu urcusuri dure si coborasuri abrupte. Este drumul nostru. Din cand in cand avem cate un popas. Sacrul moment al recuperarii. Nu ne este dat cat putem duce.
Ducem atat, cat sa ne onoram sarcina vietii.