„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Iluzia

de

Din dorinta de a nu face rau, de a nu supara te poti juca nu cu focul, ci cu iluzia. Crezand ca faci bine dand iluzii, vinzi celui incriminat desertaciuni. Il amani, il porti cu vorba, ii dai sperante despre care stii din start ca sunt nerealizabile. Un joc murdar la care poti ajunge,  in mod paradoxal, de la un  gand curat. Destinul va fi in cele din urma cel care va dicta momentul fluierului final.. Pana acolo insa, trebuie sa-ti fii propriul arbitru. Sa conduci meciul cu diplomatie, sa-i lasi culoar si celui pecetluit deja din start, ca si  perdant.

Intre a fi diplomat si a da iluzii, linia de demarcare imi pare extrem de fina. Sau, poate sa echivaleze cu minciuna. In locul enuntului unei vesti proaste poti face o larga incursiune in trecut si prezent sau te poti pierde in inutile amanunte. Si, ce folos ?

De aceea mai eliberator este sa reciti adevarul pe nerasuflate. Ca si operatia, doare, dar dupa o vreme devine binefacatoare. Si, poti trece mai departe. Te poti elibera. Altminteri ramai ostatic in propriile mreje.

Un alt aspect ar fi sa-ti faci iluzii, tie insuti. Sa nu evaluezi corect o stare, ceea ce aduce a lipsa de maturitate. Sau, cu mai multa indulgenta spus, suna a credulitate. Carenta/ calitate pe care o intalnim  la oamenii cu hipersensibilitate. De fapt, cum ar fi corect de procedat cu oamenii inzestrati cu un sentimentalism exagerat ? Ce fel de terapii ar fi de aplicat ? Un adevar spus cu brutalitate sau o minciuna cu… picioare scurte?

Eu, cand am ocolit un adevar m-am incurcat in subtile menajamente. Morala a fost ca mi-am facut mult rau, mie.

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Multumesc pentru articol, Lacramioara Salajan!. Tocmai citisem in revista articolul “In cautarea fericirii”. Iata ca eu o gasesc si in aceste randuri care imi ofera certitudinea ca mai exista si altii care refuza iluziile oferite altora si autoamagirile. Experienta mi-a aratat ca cei care prefera sa fie mintiti au nevoie de lucrul acesta, aproape ca numai asa pot functiona. Realismul il considera brutal pentru ca le strica “confortul”. Eu sunt de acord cu ei pana la punctul in care cer ostentativ sa fie mintiti si nu ne putem intelege “ca oamenii”. In acelasi mod, si noi, “realistii”, cei pe care ii enerveaza la culme credulitatea, naivitatea, ignoranta, (pe care eu le pun pe seama comoditatii, lenei, unui anumit egoism si preocuparii excesive de a nu depune prea multe eforturi), avem nevoie de realismul nostru pentru a merge mai departe. Lucrul acesta ne da forta iar iluziile ne intristeaza pentru ca nu ne place sa ne mintim. Am produs suparari majore atat atunci cand am spus adevarul (dar nu-mi pare rau pentru ca a fost intr-adevar eliberare) cat si atunci cand, din bun simt, am avut grija sa nu lezez in nici un fel hipersensibilitati. Nu cred ca exista terapii, trebuie sa continuam sa facem astfel incat sa nu ne fie rusine de noi insine, sa fim analitici, obiectivi… Sa avem demnitate (este prea mult spus? Lipseste fantastic din peisajul romanesc..). Incerc sa-mi aduc mereu aminte de o maxima care spune asa: “Be Who You Are and Say What You Feel Because Those Who Mind Don’t Matter and Those Who Matter Don’t Mind.”– Dr. Seuss. sau „Spune adevărul şi atunci nu va trebui să ţii minte nimic.” Mark Twain. Altfel, vom fi permanent ingrijorati sa nu cumva sa deranjam (tot noi…), in conditiile in care hipersensibilii vorbesc repetitiv numai de ei si problemele lor existentiale.

    Sorina 6 aprilie 2013 17:11 Răspunde
    • Bine ai venit aici, Sorina! Presupun ca ai citit interviul domnului Andrei Plesu despre fericire. Citindu-l si recitindu-l te imbogatesti, te regasesti, iti raspunzi framantarilor, gasesti solutia in caz de impas. Nu ai nevoie de terapeuti si nici de literatura americana care sa te invete ce este fericirea, cand in neamul tau exista o personalitate, ca a domnului Plesu.

      Si acum, vis a vis de modestul meu articol. L-ai continuat cum nu se poate mai bine prin comentariul tau elevat. Caut raspunsuri la framantarile mele legate de cum trebuie procedat cu hipersensibilii. Cu cei care plang usor, cu egoistii, cu cei care vor sa fie in centrul atentiei pentru ca sufera de o boala cronica. Chiar ma gandesc la un articol viitor, avand ca tema modelul celui care suferind de o maladie(nu foarte grava)reuseste sa degradeze viata celor din jur, care nu sunt cu nimic vinovati de „handicapul’ sau.
      Multumesc!

      Lacramioara Salajan 7 aprilie 2013 6:37 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title