Mama

Daca as putea sa-mi reconstitui arborele genealogic mai departe de ramurile care-mi adaposteau bunicii pe care am apucat sa ii cunosc ( cu o singura exceptie), m-as lasa cotropita de curiozitatea de a ma  regasi cate putin, in fiecare dintre inaintasii mei. Oameni din doua capete de tara. Unii din Ardeal, ceilalti de unde Oltul se stramteaza in defileul cu nume de manastire. Cozia. Oameni diferiti ca stare sociala, ca dialect vorbit, ca si mentalitate sunt bunii si strabunii mei.  Am mai  prins in viata si un unchi care nu stia carte, dar a carui memorie si ale carui amintiri din armata iti descriau precum o harta detaliile unor teatre de batalii. Un geniu, dupa cum ii auzeam vorbind despre acesta, pe parintii mei.  Bunica mea (paterna)  nu stia sa citeasca, dar se ruga lui Dumnezeu, cu  ardoare  si  vorbe impresionante.  Toti fiii ei au devenit oameni de seama, oameni  cu studii inalte. Era si mandra si destul de chinuita, deoarece scolile ii dusesera copiii,  departe de casa parinteasca.  Mi-o amintesc mereu rugandu-se pentru  noi toti, copii si nepoti. Eu ii seman la chip, cel mai bine.

Exceptia despre care pomeneam la inceput este bunica mea materna, pe care nici mama  nu a cunocut-o, pierzand-o la nasterea celei de a doua fetite. Nu a ramas nici cel putin  o poza cu chipul acestei mame.  Nu am prea inteles. Parca cineva a sters, anume, orice urma. Bunicul era mult prea tanar si s-a recasatorit foarte curand. O mare lipsa si o taioasa tacere care a bulversat pentru totdeauna viata copilei ramase fara alint.  Si-ar fi dorit sa adoarma in fiecare seara, cu chipul mamei in gand. Nu l-a vazut niciodata. Tata si cu mine nu am putut substitui golul lasat de cea care i-a dat viata, lasand-o apoi atat de fragila printre straini.

” Tu  nu stii ce inseamna sa nu poti rosti cel mai frumos cuvant, MAMA „, imi spunea mereu.

De aproape un an stiu  ce inseamna, cand  mi se pune un nod in gat  in loc de acest drag cuvant.  Si, ca un copil egoist, nu i-am indeplinit dorinta de a se odihni langa cea pe care nu o cunoscuse. Decizia mea a fost ca trebuie sa fie cu tata si …candva, din nou cu mine.

Dar, pana atunci, imi port prin lume numele meu… de mama, adica acolo unde studiaza copiii mei. Soarta mea seamana cumva cu a bunicii, a carei infatisare o mostenesc. Si copiii mei au plecat sa invete departe.

Destinele si inimile femeilor din acelasi neam urmeaza acelasi ritual splendid si dureros, cand devin MAME.

Cred ca asta as fi aflat daca mi-as fi putut studia  arborele genealogic.