„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Rara avis

de

Am facut o incursiune in trecutul vacantelor mele de vara. Verile copilariei erau lungi si se masurau in asteptari si nerabdari. Ma lafaiam in libertate si in timp, care imi prisoseau. Un lux, pe care nu aveam cum sa-l constientizez. Dupa cum, nu aveam sa constientizez nici fericirea aceea simpla, data de echilibrul si siguranta unui camin construit din ingredintele cele mai scumpe si totusi cele mai la indemana: respect, armonie, complicitate, prietenie, invaluite toate in iubire. Apoi, totul concretizat in nasterea celor doi urmasi. O normalitate. Rara avis, pentru majoritatea lumii in ziua de azi.

Cele dintai veri in doi au fost, o piatra de incercare. Daca ma complac, la viata in natura.

Daca  pot face zilnic, un generos de anevoios kilometraj, cu rucsacul in spate si cu bocanci, cam badarani. Eu, fata delicata, cu sifonierul burdusit de rochii si pantofi eleganti. Am strans din dinti, am plans nervos dar am inaintat. La capatul fiecarei escapade, ma astepta un peisaj ireal. Locuri greu accesibile, carari neumblate, peisaj montan salbatic. Asa am simtit in palma, atingerea  florii de colt si a gentianei. Guri de pesteri in care ceilalti din grup intrau, echipati ca adevarati speologi ce erau. La inceput nu prea gustam genul acesta de tabere. Din nou, nu constientizam sansa de a intalni oameni speciali, oameni cu un spirit de sacrificiu rar. Oameni care se inchinau naturii. Precursorii ecologistilor de azi.

Incet, incet m-am adaptat. Vara in cort era vacanta ideala. Costul unui astfel de sejur era invers proportional, cu spectacolul montan. Unic si diversificat. Creasta unui masiv isi schimba aspectul, de la un ceas la altul. Depinde de unde batea vantul, de alunecarea norilor, de strapungerea razelor solare ori de spectacolul nocturn al stelelor. Cerul contemplat noaptea de pe un versant muntos. Uluitor! Luna este prietenoasa cu montaniarzii. Se ofera rotunda, misterioasa, celor care adora tacerea in compania brazilor.

Din atata iubire de natura, ne-am decis fara ezitare sa  ne lansam intr-o constructie. Am ridicat in timp record, o cabana. Viata la cort nu se mai potrivea cu varsta noastra si cu evolutia vremurilor postdecembriste. Caminul nostru se muta vara, in natura.

 Nu mai avem surpriza spectacolului oferit de verile nomade. Dar, suntem multumiti cand ne strangem (deocamdata) doua generatii, in jurul focului sau la masuta de sub brad.

 Vacanta de vara in hamacul atarnat,  intre doi brazi. I-am plantat acum 10 ani alaturi de alte conifere, pentru a da naturii inapoi ceea ce i-am luat. Lemnul. Cabana poarta si un  nume minunat: floare de colt. O floare rara asa cum a fost si viata noastra …in doi.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Ai mare dreptate, traiul tihnit de altadata chiar poate trece la capitolul unor pasari rare… E greu(dar nu imposibil) sa-ti mai dea mana sa treci drept montaniard , numai ca incercarea moarte n-are. Constientizam si noi ca ce a fost nu se mai intoarce, pastram pe retina ce a fost frumos si luam , pe bucati, partcele de rai din existnte actuale. Imbinam in mod egal ingredintele si trecem totul pe rabojul unor dragi amintiri.
    Zi excelenta !

    Adriana Gianinna 19 iulie 2012 13:06 Răspunde
    • Multumesc, Adriana Gianinna. Eu cred ca nu este o cauza pierduta, aceea de a lupta pentru „tihna”de odinioara. In ciuda tuturor vicisitudinilor ar trebu isa ne cream priopria noastra „raritate” .Sau, poate un alt gen de raritate. Cu drag L.

      lacramioara 22 iulie 2012 18:45 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title