„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Francophile

de

Am ajuns varsta la care privind in urma, pot sa spun ca sunt o francofila. Nu am urmat facultatea de filologie,  cum mi-ar fi dictat instinctul si cum credeau profesorii mei.

O pirueta, pe care la inceput am crezut-o nereusita mi-a directionat traiectoria, spre un domeniu opus  literaturii si limbilor straine. M-am investit mult in anii de liceu,  in studiul limbii franceze. Am avut un profesor de franceza, genial.  Avea alura lui Eminescu.  Era mic de statura, ceea ce cred ca il complexa. Pepiniera de viitoare filologiste i se datora. Domniei sale am sa-i dedic un post aparte.

Am inceput sa invat franceza mai intai acasa, cu o domnisoara fina, serioasa, blanda si foarte trista. Ai mei ii cunosteau povestea. Si-a asteptat iubitul care facuse, inchisoare politica. Acesta, cand a fost eliberat s-a casatorit cu altcineva. Eu insami m-am nascut si am copilarit in casa unor fosti detinuti politici, dar si acesta va fi un subiect aparte pentru blog, candva. Parte din persoanele respective au ajuns in Parlament, la un moment dat.

Asadar, am inceput cu primele notiuni de franceza acasa, cu domnisoara Lia care imi preda din carti tiparite la Paris. De la ea mi-a ramas si prima carticica cu fabule ale lui La Fontaine, editie imprimata in Franta. Din clasa a V a am inceput si la scoala orele, cu o profesoara rusoaica. Vorbea romaneste si frantuzeste la fel, adica cu un  pronuntat accent rusesc. Exact asa cum vorbeste si azi, Marina Voica. Pe mine nu m-a indepartat acest mare inconvenient de interesul care imi devenise deja, un scop. Am ajuns la liceu si acolo a inceput o  alta viata. Profesorul Camarasan  ne aducea in fiecare toamna, iz parizian. La propriu. Eram clasa care beneficia de un laborator cu izolatie fonica, cu diapozitive si casete audio aduse, tocmai de la Paris. Se petrecea la inceputul anilor `70.

Conjugarea verbelor o toceam efectiv si apoi ne lansam intr-un maraton. Profesorul ne asculta pe sarite, fara sa ne lase nici o secunda de gandire. Aceste lectii concurs ne puteau aduce mult ravnitul 10,  ceea ce insemna raspunsuri corecte, fara ezitari si contra cronometru. In orele de repaus gramatical, studiam cultura franceza. Profesorul nu respecta programa scolara. Era un rebel, un artist, un ciudat, un neinteles. Pentru noi, era un stimulent.

In paralel mi-am gasit singura, o forma de a ma perfectiona in studiul limbii, corespondand cu copii de varsta mea din Franta si Belgia. O singura fetita mi-a ramas fidela de-a lungul anilor. Ea imi corecta greselile de ortografie si imi retrimitea scrisorile. Se intampla in anii duri ai comunismului, cand corespondenta era filata si cenzurata. Asa am reusit sa tin legatura permanent, cu limba franceza. Cu belgianca, aveam sa ne intalnim in realitate peste 20 de ani. Voi reveni si asupra acestui episod.

Prima iubire si primul Te iubesc a fost tot in limba franceza. Amour de vacances pe litoralul romanesc. Asa a fost sa fie.  M-a surprins si pe mine.

Mai departe. In anii `90, pe cand sotul meu cercetator fiind, isi pregatea teza de doctorat a fost cooptat de un colectiv de belgieni. Si el vorbea si iubea limba franceza. Si-a petrecut mult timp la Bruxelles. Mergeam si eu des. Ne invarteam doar in mediul francofon. Din nou vointa Providentei. Ma simteam ca pestele in apa. Puteam vorbi limba pe care o buna bucata de vreme o folosisem doar, ca pe o legatura epistolara. Asa am ajuns sa cunosc limba si cultura franceza, la ea acasa.

La inceputul anilor 90 s-a deschis la noi primul Centru Cultural Francez, unde am fost acceptata pentru ca stiam atat franceza cat si economie. Era pentru prima oara cand mica mea pasiune infantila, completa fericit studiile universitare mature. Am avut onoarea sa lucrez cu D-l Bernard Paqueteau, diplomat si scriitor  talentat, caruia ii datorez si primul Petit Larousse editia 1990, cadou pentru biblioteca mea.

A venit si randul fiului meu, care acum iata, creste atat de frumos pe plan profesional, in Elvetia …evident tot franceza.

Pana la urma cred ca acesta a fost, hobby-ul meu. Altul nu stiu sa am. Acum cand am atatea medii de informare in limba straina favorita, ma bucur  ca am fost rasplatita pentru o perseverenta care parea naiva si fara o tinta precisa.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Lacramioara, te invidiez!!! Eu am avut la scoala generala o profesoara extraordinara de lb. franceza.
    Am urmat o scoala postliceala pe langa un liceu pedagogic, cand aveam 33 de ani; iar profesoara ma intreba mereu cu cine am facut franceza in liceu. Ma trezisem cu niste cunostinte de franceza pe care nici eu nu stiam ca le am…ii spuneam ca tot ce stiu este din scoala generala.
    Doamna despre care vorbesc, a avut un destin mai mult decat tragic; a renuntat sa predea, dupa ce fiul ei in varsta de doar cinci ani a murit de leucemie. Au urmat multe alte drame in viata ei. Acum este in ceruri, acolo unde isi dorea sa fie de cand si-a piedut fiul.
    Imi doresc nespus sa reiau studiul limbii franceze, dar tot aman. Mereu apare altceva de facut. Poate intr-o zi …
    Ai o familie atat de frumoasa!

    camellia 11 mai 2012 22:09 Răspunde
  • Iata cum o dragoste mare si autentica este rasplatita – in timp!
    Astept cu interes MAXIM postarile anuntate in acest text. 🙂

    ioana 12 mai 2012 8:49 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title