„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

In tara lui NU

de

As fi vrut de multe ori in viata sa spun NU. Mi-a trebuit curaj si asumarea consecintelor. NU le-am avut. NU stiu daca mi-a stat in gena sau daca a fost doar consecinta educatiei severe? Poate atat una, cat si cealalta. Stiu, insa, ca nu am fost nici pe departe mai fericita cand am simtit ca este NU, dar am rostit un DA convins. Am spus DA pentru placerea altora, care ar fi putut crede ca va fi si a mea. NU a fost asa. A spune NU inseamna si a enerva. Cunoastem cu totii aparitia  episodica a lui NU in viata oricarui copil, undeva in jurul varstei de 2 ani. Spre exasperarea parintilor, micutul il ia pe NU in brate. Si nu-l mai lasa. O vreme, pana cand uita sau se mai maturizeaza. Poate, nu intamplator ne este data aceasta faza in procesul formarii noastre, ca om. Nu stiu ce spun acum, in epoca moderna, psihologii? Cum trebuie procedat, cand puiul de om intra in zona negativista?  Il tolerezi sau il convingi? Il pedepsesti sau il ignori? El nu prea are inca discernamant. Poate ne este dat cu un scop acest negativism! Poate nu trebuie intervenit! Vremurile s-au cam schimbat si a creste un copil foarte docil nu este de dorit.

Cunosc persoane care spun NU, cand pentru ele este NU, fara nici o mila, fara sa le pese de impactul asupra celor in jur. Sunt oameni hotarati, care stiu exact ce vor.

NU ma pot pune, din pacate, in pielea lor. Eu fac parte din tabara  celor sovaitori. Ma gandesc, ma razgandesc, ma macin, ma stresez. Am spus foarte rar in viata mea un NU convins. Dar, nu va sfatuiesc  sa va reprimati nimic. NU merita! Nimeni si nimic.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Si eu sunt exact ca tine. Ezitanta, tematoare in a spune Nu. Fiecare Nu pe care il spun ma doare cumplit, insa stiu si ce eliberare e dincolo de el. De curand, cineva drag si apropiat mi-a cerut imprumut niste bani. Nu am deloc, nici pentru mine, cu atat mai putin de imprumutat. Traim vremuri grele, iar eu am trei copii de intretinut si rata la casa de platit luna de luna, cu mare greutate le fac fata. Criza m-a incoltit mai rau decat pe altii, asa ca am fost nevoita sa spun Nu. Apoi nu am dormit toata noaptea. M-am gandit ca nu trebuia sa refuz. Ca mai bine faceam foamea, ca sa scap de povara lui Nu. Desi nu inteleg unde in viata ni s-a nascut povara lui Da. Si mie, si tie.

    Alice Nastase Buciuta 11 februarie 2012 20:03 Răspunde
    • Cat de bine ma cunosti, Alice! Acest DA comun, ne-a apropiat.

      lacramioara 11 februarie 2012 21:16 Răspunde
  • a invata sa spui Nu in viata de zi cu zi e un „rau necesar”, am trecut si eu prin educatia „de moda veche” care iti impunea docilitate fara comentarii. astazi mi-am schimbat filosofia, daca nu-mi convine ceva sau daca imi creaza probleme, spun clar NU, traiesc nu pentru altii, ci pentru mine, concluzia asta am facut-o dupa un sir intreg de experiente amare.

    p.s mi-a placut foarte mult abordarea in cazul negativismului la copii, foarte interesant

    Diana Balan-Meresevski 11 februarie 2012 21:03 Răspunde
    • Bine ai venit, Diana! Experientele amare au ajutat la schimbarea mentalitatii si la reprimarea principiilor de moda veche.

      lacramioara 11 februarie 2012 22:50 Răspunde
  • Anumite stiinte si religia ne invata ca trebuie sa iubim si sa daruim …dar cumpatat,pastrind buna masura.
    A iubi prea mult,a darui prea mult poate fi nociv daca astfel suferi tu insati si altii,respectiv daca lipsesti apropiatii(familia)de ceva cuvenit lor.
    Putem invata cind e permis sa spunem NU ,punind de fiecare data la socoteala posibilitatile,dar si motivatia; aceasta din urma este corecta daca refuzul nu e animat de rautate,de interese meschine,ci de dreapta ratiune.
    Stiu ca teoria e usoara si practica grea dar ,ca sa practicam mentinind echilibrul,insemnind sa nu cadem in extreme,avem nevoie sa pornim toata viata de la teorie ,respectiv de la bunele invataturi.
    Iar acestea vorbesc despre gasirea razei de lumina calauzitoare in a spune DA sau NU…

    Parerea mea despre copiii mici care il prind pe NU in brate este ca nu simt suficienta afectiune;ei cauta sa atraga in acest mod atentia asupra lor pe de o parte,iar pe de alta se pot razbuna pentru ce li se refuza atunci cind parintii insisi le spun NU.

    Lili 12 februarie 2012 10:38 Răspunde
  • Nu e adevarat, Lili, toti copiii, chiar si cei inconjurati de afectiune, il iau la un moment dat, mai lung sau mai scurt, mai devreme sau mai tarziu, pe Nu in brate. Psihologii explica asta prin impunerea vointei. Ajung sa constientizeze ca sunt un individ separat de mama si tata, cu vointa proprie, pe care si-o exercita si si-o testeaza prin Nu. Este o etapa fireasca si aproape toti trec prin ea. Fetita mea mai mare spunea Nu uneori desi apoi facea ceea ce ii spuneam dar ii placea sa se auda pronuntand acest Nu care ii oferea ei sentimentul ca decizia ii apartine. Mai tarziu a inteles ca spui Nu atunci cand chiar esti in dezacord cu cele spuse.

    Ioana 12 februarie 2012 12:15 Răspunde
  • Ioana,a nu simti afectiune nu este similar intotdeauna cu a nu o avea; NU poate fi si incercarea copiilor de a afla acest lucru …
    Iata ca dincolo de linia generala prezentata de tine, cu care sint de altfel de acord,exista o multime de posibilitati,pentru ca fiecare caz e unic;iar asta o spun tot psihologii.
    Unicitatea si implicit diferentele sint si motive datorita carora nu toti copiii spun NU.

    Lili 12 februarie 2012 18:50 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title