„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Refa-ti viata!

de

carteCopiii sunt mari, au viata lor si nu mai au nevoie de ajutor! Sunt sfaturile pe care le-am auzit de atatea ori, de indata ce nu am mai avut sot. Efectul lor era de-a dreptul devastator. Vorbe aruncate, fara prea multa maturitate.

Ce as fi putut promite unui om? Unui alt om. Ca vom imbatrani impreuna frumos, amandoi?

Ori, sa-l fi facut parte intr-un proces care urma sa-mi manance aproape tot? Timpul si bani si viata. Sau sa-l rog sa astepte deoparte, pana cand imi voi face ordine printre acte, pana mai arunc cateo carte sau dau foc amintirilor desarte?

Sau sa-l mint pe acel ipotetic curtenitor, ca ma voi dedica vietii de cuplu abia infiripate, candva cand problemele mele vor fi mai asezate?  Sa-i cer sa-mi respecte cutumele?  Pentru ca,doar nu ma mai aflu la varsta inceputurilor si a sperantelor.

Sa ma-nteleaga, in timp ce eu faceam slalom printre situatiile mele disperate, care trebuiau rapid solutionate?

Stiu, daca despic firul in sapte, nu voi gasi prea curand omul ideal, care sa mai si creada ca inca se mai poate.

Un lucru este cert. Viata nu se poate re-face, ca  un ghem cu firele incurcate.

Viata se citeste  mai departe, ca si o carte care mai are capitole nedescifrate. Pana la marele final.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Draga Lacramioara, nu stiu ce sa spun, primul impuls al oricarui cititor este sa-ti transmita mesaje de imbarbatare, insa nu cred ca astepti un sfat sau, mai bine zis, o consolare.

    Oamenii arunca cu clisee atunci cand se simt neputinciosi in fata unei probleme, si reactia de bun simt (dupa cum cred ei) este sa spuna ca totul va fi bine, daca vei avea bunavointa sa-ti reconstruiesti viata.

    La fel cum ai spus si tu, viata continua de la sine fara sa o programezi in cel mai mic detaliu si, dupa parerea mea, neprevazutul sta ascuns dupa orice colt. Pe de alta parte, expresia „a-ti reface viata” poate fi privita si ca un indemn spre a adera la o atitudine pozitiva si deschisa.

    Flavia 9 octombrie 2011 1:22 Răspunde
    • Flavia, draga mea tocmai ai spus exact ce trebuia. Cu finetea, profunzimea si maturitatea care te caracterizeaza mi-ai inteles exact, scurtul mesaj. De cate ori postez ceva nou, ma gandesc la tine. Esti „barometrul ” meu literar.

      lacramioara 9 octombrie 2011 11:29 Răspunde
  • Si, ii spun „Bun venit” pe blog Marilenei Perijoc , care are si ea un blog si care de cateva zile imi scrie atat de frumos pe postul meu, Remember.

    lacramioara 9 octombrie 2011 11:33 Răspunde
  • Da Lacramioara, parintii isi pot ajuta copiii pe toata durata vietii ,iar cind unul se pierde sarcinile si posibilitatile se transfera asupra parintelui ramas .
    Parintii au datoria fata de propria persoana dar si fata de copii de a le fi bine din toate punctele de vedere sub lumina propriilor perceptii ,a normelor morale si religioase .

    Atit timp cit rezultatul fata de tine si cei apropiati este pozitiv , si eu cred ca modul in care iti refaci viata sub aspectul existentei sau nu a unei noi relatii este doar o optiune .

    Lili 9 octombrie 2011 15:29 Răspunde
    • Lili, corectez ordinea celor spuse de tine: parintii au datoria mai intai fata de copii si doar apoi fata de propria persoana. Cel putin in cazul meu, asa simt ca trebuie sa fie. Dupa cum mai spus-o cred, eu si copiii avem o relatie de parteneriat, nicidecum de matriarhat. Acelasi tip de relatie am dezvoltat si cu sotul meu…
      Iti multumesc pentru cuvantul tau drag si intelept de duminica, care-mi tine de urat toata saptamana.
      Si, mai adaug un zambet cald.

      lacramioara 9 octombrie 2011 16:23 Răspunde
  • Ai dreptate cu ordinea celor spuse de mine ,Lacramioara , este o greseala de exprimare .
    Iti impartasesc parerea referitor la copii pentru ca si eu simt la fel ; existenta lor ,insotita de dorinta de a-i ajuta ne da mereu putere de inaltare deasupra valurilor vietii .
    Multumesc pentru caldura aprecierilor la adresa mea ; cred ca eu sint cea care am invatat multe de pe blogul tau , pe care revin intotdeauna cu placere .
    Un zimbet si din partea mea .

    Lili 9 octombrie 2011 20:41 Răspunde
  • Draga Lacramioara,

    De cite ori iti citesc blogul ma gindesc la mama, si zimbesc, pt ca sint multe asemanari. Tatal meu a murit acu citiva ani. Eu si fratele meu sintem amindoi plecati din tara. De atunci, mama incearca sa isi gaseasca un echilibru, si ii este tare greu. Ratiunea ei de a trai sintem noi, copii ei, si tata. Si la fel ca si tine, spune ca datoria unui parinte ii pt copii prima data.

    Eu nu sint de acord cu aceasta ordine. Eu cred ca datoria fiecarui parinte ii sa gaseasca acel echilibru fin intre ceea ce face pt copii si ce face pt el/ea.

    Am sa fac o paralela cu instructiunile de security de la avoin in care se spune f clar: prima data iti pui tie masca de oxigen, si pe urma ii asisti pe cei din jur, indiferent daca sint copii, sau sot, parinte. Prima data cind am auzit asta, mi s-a parut oarecum ciudat, fiind obisnuita cu atitudinea mamei – totul pt copii. Insa la o atenta analiza, au dreptate: cum poti sa ii ajuti pe cei din jurul tau, cind tie nu ti-e bine, cind esti sfisiat?

    Expresia „a-ti reface viata” suna tare nefericit, insa ai nevoie sa gasesti puterea de a merge inaine, si a lasa trecutul in urma. Cred ca ai nevoie sa iti gasesti o ordine a vietii in care noi obiceiuri si noi persoane isi fac loc in viata ta cotidiana, si nu ma refer in mod singular la a-ti gasi pe cineva sentimental – ci pur si simplu a face noi prietenii, a cunoaste noi oameni. Si a face ceva ce nu ai mai facut pina acuma. Asa cum ai spus vine o perioada cind copii nu mai au nevoie de ajutor, insa intodeauna copii vor avea nevoie de o mama cu care sa imparta glume, experiente traite, insa ii important ca acest lucru sa fie bi-directional. Cel putin astea sint unele dintre sfaturile care le dau mamei mele.

    All the best!

    ana 10 octombrie 2011 7:22 Răspunde
  • Lacramioara, si mie ceva imi spune ca ai trecut peste perioada cea mai delicata, si nu esti neaparat in cautare de sfaturi sau raspunsuri.
    Insa mie una nu-mi place cum suna expresia „sa-ti refaci viata”, pentru ca e asociata cu gasirea unui nou partener, dupa o despartire sau incetarea unei relatii. Dar, stai! Poate ca viata cuiva e completa si intreaga si in lipsa unei relatii. Poate ca nu-si doreste, temporar sau permanent, sa mai formeze un cuplu. Dar asta nu inseamna ca nu poate avea parte de experiente pozitive si de implinire. Cred ca e optiunea fiecaruia. Si ca sa-l parafrazez pe Hemingway care spunea ca trebuie sa traiesti o vreme singur inainte de a gasi femeia potrivita, e important sa fii un timp doar cu tine, sa descoperi ce vrei si de ce ai nevoie, inainte de a incepe o noua etapa.

    Cezara 10 octombrie 2011 14:01 Răspunde
  • Inaintea oricarui raspuns, vreau sa va spun ca apreciez foarte mult calitatea comentariilor voastre. Ceea ce ma onoreaza si ma obliga. Doresc sa aduc in discutie teme cat mai diferite si pentru varste diferite. Si, ma bucur de fiecare nou interlocutor. Este o forma de a ne cunoaste si de a ne ajuta.
    Va multumesc si celor care cititi, fara sa interveniti.

    lacramioara 10 octombrie 2011 16:47 Răspunde
  • Draga Anna, comentariul tau este absolut superb. Comparatia cu sistemul de secutity este foarte pertinenta. Eu sunt o frecventa pasagera a avioanelor ( de altfel am si postat pe tema aceasta, vezi „Sarut mana d-ra comandant”). Promit ca voi fi mult mai atenta la sfaturile stewardeselor. De obicei le admir pentru tinuta si eleganta gesturilor lor, fara sa fiu prea atenta si la indicatiile lor. Ma gandesc, ca intr-o situatie limita ( crash) nu mi-as mai aminti oricum nimic. Revenind la sfatul tau, recunosc ca trebuie sa conferi copiilor indiferent de varsta pe care o au, starea de siguranta. Ca mama, esti punctul lor de sprijin. Esti forta din spatele cortinei, in spectacolul vietii lor.

    Cat priveste ordinea cu care nu esti de acord, vine probabil din faptul ca tu nu ai inca copii.

    Despre titlul postarii sunt de acord cu tine si Cezara ca „zgarie” la ureche. Dar nu uita, este un citat!Nu-mi apartine. Este ceea ce aud de la altii si la care fac deja alergie.

    Multumesc pentru timpul pe care l-ai alocat comentariului tau si numai bine doresc mamei tale.

    lacramioara 10 octombrie 2011 17:17 Răspunde
  • Cezara, incep cu sfarsitul adica cu Hemigway, pe care-l cred si il iubesc. Cei care-mi adreseaza indemnul din titlul postarii, o spun fie din experienta lor nefericita, fie pentru ca nu ma cunosc si mai ales nu-mi cunosc asteptarile. Am o oranduire noua a vietii. Am iesit intr-un final, la liman. Si asta o datorez unor oameni minunati care mi-au fost aproape in tot acest rastimp. Lor, am sa le dedic un post special. Am sa le multumesc si am sa le spun si numele adevarat. Ei ma citesc.

    Postul meu se vrea o mana intinsa celor care trec prin situatii asemanatoare si care sufera.

    Si, subscriu fiecarui cuvintel de-al tau referitor la ” Dar, stai! Poate ca viata cuiva e completa si intreaga si in lipsa unei relatii. Poate ca nu-si doreste, temporar sau permanent, sa mai formeze un cuplu. Dar asta nu inseamna ca nu poate avea parte de experiente pozitive si de implinire. Cred ca e optiunea fiecaruia. „

    lacramioara 10 octombrie 2011 17:32 Răspunde
  • Draga Lacramioara, emotionant postul tau si imi da mereu de gandit. In iubire se-ntampla sa ne pierdem fara sa vrem, sa ne contopim unul intr-altul, sa ne completam propozitiile si dorintele, sa devenim unul, sa nu stim unde se termina unul si incepe celalalt…Iar cand cel iubit dispare, sa reinvatam singuratatea…

    Bunica mea a fost devastata atunci cand bunicul i-a fost rapit de o boala necrutatoare…imi amintesc cum spunea ca e sufletul ei, nu stie cum sa traiasca fara el, erau casatoriti fericiti de 40 de ani…s-a refacut oarecum dedicandu-se complet nepotilor, sa-i creasca sa se ingrijeasca de ei cum a facut si de noi atatia ani. Nu stiu daca e o atitudine sanatoase, aceasta alta „pierdere” in copii care vor creste si vor pleca si ei pana la urma…Ana are dreptate, trebuie sa fim propria noastra ancora…

    Olga D 11 octombrie 2011 3:41 Răspunde
    • Draga Olga, este o alegere delicata pe care ar trebui sa o fac. Mama mea a trecut prin aceeasi situatie si cam la aceeasi varsta. Tulburatoare mostenire/asemanare! Atunci, ii dadeam si eu sfaturi. Ceva asemanator cu ceea ce ai scris in finalul comentariului tau. Si, ma enervam ca nu ma asculta si se „pierdea” in cresterea nepotilor, adica a celor doi copii ai mei.
      Acum, vad cu totul altfel lucrurile si inteleg trairile mamei, de atunci. Deci, vezi o razbunare a soartei! Oricum eu mi-am redobandit optimismul si am mai multa rabdare ca oricand, in fata trecerii timpului si a destinului. Acesti doi factori sunt responabili cu asezarea intr-un fel sau altul a lucrurilor. Iti trmit un gand bun, acolo departe unde esti tu si iti citesc cu mare interes postarile profunde, filozofice.

      lacramioara 11 octombrie 2011 17:51 Răspunde
  • Se pare ca perceptiile difera la fiecare om in parte legat de faptul de a fi sau nu parinte , de virsta pe care o are, de circumstante…si ca ideile se pot schimba in timp .

    Cred ca atunci cind isi spun parerea despre acest subiect,cei fara copii se raporteaza la statutul lor de copil si e frumos sa vezi ca le poarta de grija parintilor .
    In ce priveste parintii,odata cu apropierea de sfarsitul vietii , la ei incepe sa se contureze dureros gindul despartirii si sa se accentueze dorinta de a-i lasa pe copii cit mai bine .
    In alta ordine de idei , situatia parintelui ramas singur este diferita pentru ca /copiii substituie emotional locul partenerului pierdut si este normal ca trairile se pot intensifica mai curand ,raportat la momentul pierderii .

    Lili 11 octombrie 2011 20:54 Răspunde
    • Citesc cu o oarecare intarziere, din motive obiective. Ai concluzionat cu multa maturitate, Lili. Multumesc

      lacramioara 14 octombrie 2011 22:51 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title