„Fericirea se strecoară adesea printr-o ușă pe care ai uitat-o deschisă. – John Barrymore“

Cand avem grija de parinti

de

parinte

Ma framanta un gand legat de povestirilor catorva prietene ale mele, care-si dedica o buna parte din timpul lor, ingrijirii parintilor. Indiferent de varsta pe care o avem,  de  cariera careia ne dedicam,  de lipsa timpului si a banilor,  de nefericirea noastra interioara, de frustrarile acumulate sau dimpotriva de plinatatea de care ne bucuram ca familisti, de luxul  pe care ni-l permitem, vine o vreme cand trebuie sa avem grija de parinti.

O experienta marcanta, dureroasa.

Nu i-am lasa la un azil, cum se practica in Europa noastra aderanta. Nu ne ingaduie structura noastra interioara. Nici inima nu ne-ar mai bate la fel stiindu-ne mama/tata neajutorata  intr-o infrastuctura dedicata. Degeaba… ar fi tot printre straini.

Si atunci purcedem la a invata sa traim o alta viata. Ne reorganizam in asa fel, incat sa ne tratam parintii falnici de alta data, ca pe niste infirmi. Ca au boli fizice de lunga durata sau sunt atinsi de senilitate sau chiar de odiosul alzheimer,  trebuie sa luam in calcul ca prezenta noastra,  sub o forma sau alta este necesara. Este umilitor pentru parinte cand lucruri intime odinioara, devin o obligatie penibila pentru fiul sau fiica sa.  Cat pot fi de cumplite trairile lor!  Sfarsitul care vine.  Nu avem timp nici nervi si poate nici rabdare sa-i ascultam. Ii repezim desi ii iubim. Ei nu se prea pot resemna ca au ajuns sa fie dependenti  de copii. Rolurile se inverseaza. Fiul se enerveaza pe bietul batran care delireaza. Fiica o dojeneste pe mama care murdareste. Cine pe cine stapaneste ?

Un alt aspect, o alta experienta.

Vremurile pe care le traim sunt angoasante, in perspectiva noastra a parintilor de azi,  care intr-un procent incredibil de mare,  avem copiii plecati la studii iar apoi mai departe in cariera,  in tari din cele mai indepartate. Suntem parintii -cosmonauti,  inzorzonati cu casti, microfoane si  web cam. Sa ne vedem,  sa ne auzim,  sa mai stim unii de altii. Dar, Vai  cat e de greu! Cand iti saruti copilul tau pe unde sau mana ta intinsa se izbeste de monitorul rece. Noi aici,  ei departe!

Sarbatorile vin. Copilul tau departe te ravneste. Te-ai imparti. Intre patul batranului parinte care abia mai susoteste si zborul spre copilul care te asteapta, pe un indepartat aeroport strain. Ceva se rupe in tine…

Privesti in urma si inainte. Nu faci un pas. Alegi. Tu, vei fi parintele suferind de maine.

Si te intrebi, oare ATUNCI  mana fiului meu va putea ajunge,  pentru o ultima adevarata imbratisare fara zorzoane de cabluri si microfoane ?

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Vin sarbatorile. Eu sint unul din miile de copii care sint departe de parintii lor. Si nu am ce face, nu pot pleca acasa caci copii mei nu au acum , de sarbatori , vacanta. Sarbatorile noastre nu sint si sarbatorile lor. Nu am ce face decit sa-i astept seara, sa ne vedem pe web, sa-i aud si sa-i vad. Si mai pot sa stau acum in fata monitorului si sa pling. De dorul lor si al zilelor care se duc si nu se mai intorc. De dorul zarzarilor infloriti pe care nu o sa-i vad in primavara asta. Viata merge mai departe.
    Va imbratiseaza cu drag,
    Manu

    Manu 17 aprilie 2011 8:50 Răspunde
    • Te imbratisez cu drag Manuela. De dincolo de monitoare, iti doresc curaj si iti sterg lacrimile.
      Sarbatori Fericite!

      lacramioara 17 aprilie 2011 13:39 Răspunde
  • Am grija cu intermitente de bunica mea (suntem in schimburi de 1-2 luni cu mama si cu sora mea). Ii maruntesc mancarea asemenea fetitei mele de 4 ani. E o scumpa si inca intelectual e ok. Este greu pentru ea ca a fost obisnuita la tara si la bloc ii este mai greu sa se obisnuiasca.
    Ma ganesc cand va trebui sa am grija de mama sau tata si profesional ce voi face cand vor avea ei nevoie de sprijin.

    Genevieve 18 aprilie 2011 18:54 Răspunde
  • Si eu sunt copil plecat peste mari, doamna Lacramioara, si inca destul de recent (sapte luni)… Ce pot sa spun ? Mai sunt si copil unic, si care a avut o relatie de semi-dependenta cu doi parinti supra-iubitori… Am plecat la 40 de ani, si zic eu ca a fost bine ca m-am desprins in sfarsit, doar ca mi-as fi dorit sa nu fie atat de departe (Canada)… E tare greu, desi incomparabil mai usor datorita internetului – vorbim zilnic, ne vedem… Ma intreb insa deja in multe nopti, inainte sa adorm (cand fricile si gandurile negre tind sa asedieze bietul om) ce voi face in momentul cand parintii mei CHIAR vor avea nevoie de mine… Am plecat sperand ca voi duce o viata decenta, avand si posibilitatea de a-i ajuta financiar si pe ei ; cred ca va fi asa, dar ma macina gandul ca la un moment dat numai banii nu sunt de-ajuns… Nu pentru modul cum am fost noi crescuti si educati – asa cum bine ati spus, gandul de a-ti lasa parintii pe maini straine ingrozeste… E drept, in Romania asta echivala cu o condamnare, insusi cuvantul „azil”, care desemna asemenea asezaminte, fiind plin de conotatii negative.

    Insa, de cand am venit aici si am vazut cum poate arata si ce poate oferi un asemenea loc, am inceput sa ma intreb daca nu are sens totusi modul in care rezolva societatea occidentala aceasta problema… Am inceput sa ma intreb ce as prefera EU… In nici un caz sa-mi impovarez copilul cu toate acele obligatii penibile de care aminteati. As prefera sa ma viziteze o data pe saptamana, in care sa petrecem o ora destinsi, relaxati, impartasind cu adevarat noutatile lui, ce-am mai facut eu, decat sa-l vad zilnic inlantuit de patul meu, suparat pe el insusi pentru ca vede in mine o povara…

    Si in final, un trist exemplu ce ilustreaza perfect situatia evocata de dvs… Matusa mea, in varsta de 63 de ani, cu o sanatate destul de subreda, isi ingrijeste mama in varsta de 90 de ani asa cum ai ingriji un copil mic de tot. Fiul, nora si nepotica pe care ea a crescut-o in primii ani, sunt in Belgia… Fetita o cheama cu disperare, are nevoie de ea si ii lipseste enorm… Matusa mea sufera, dar se si agata de ocupatia ei de infirmiera, pentru ca asta ii da probabil un sentiment de importanta… Tanti nu mai stie de mult care si cine este, si de multe ori am senzatia ca ar muri bucuroasa, dar nu o lasa fiica ei… Si ma tem ca fiecare zi care trece o apropie pe matusa mea de etapa in care va dori sa plece, dar nu va mai putea… Belgia nu e departe, dar daca esti atat de bolnav incat nu poti iesi din casa…. Greu, tare greu… O situatie in care ii intelegi pe fiecare luat in parte, dar te revolta situatia in ansamblu…

    Natalia 19 aprilie 2011 15:17 Răspunde
  • Natalia, situatia este asa cum este. Nimeni nu este vinovat. Eu am fost crescuta intr-un fel similar cu al tau. Tot singura la parinti.
    In schimb eu ( de fapt am fost noi cand ne-am crescut copiii), ne-am supus vointei copiilor. Nu le-am influentat in nici un fel alegerile. Sunt mult mai independenti. Le-am lasat toata libertatea de miscare de care noi ca si parinti nu am avut parte.
    Acum, eu sunt in situatia in care trebuie sa ma impart intre doua tari. Din fericire, nu intre doua continente…inca. Stiu cum sunt EMS sau HOME -urile dincolo…
    Lumea se misca cu o viteza naucitoare , astfel incat si conceptiile noastre se schimba rapid. Personal, nu as vrea sa-i supar pe copiii mei cu nimica si nici sa-i incomodez.
    Poate voi reusi , in vreun fel sau altul.

    Sarbatori Fericite ,Natalia!

    lacramioara 19 aprilie 2011 18:56 Răspunde
  • Multumesc, doamna Lacramioara ! Chiar am nevoie de urari si ganduri bune, pentru ca e tare greu de Sarbatori sa fii departe de ai tai… Inca nu ne-am gasit un rost stabil, grijile sunt mari, dar… cu gandul la bunul Dumnezeu care nu ne uita, mergem mai departe…

    Va doresc si eu Sarbatori fericite, lumina si bucurie in zilele Sfantului Paste !

    Natalia 19 aprilie 2011 19:36 Răspunde
  • Superba, sensibila analiza a situatiei si extraordinar de adevarata realitate a celor ce se confrunta cu asemenea situatii….e greu si poate fi extrem de dureros. Oare noi sintem ultima din generatii care stie sa se sacrifice pt o cauza de familie cu atiata onoare si responsabilitate?

    E o situatie ce pare mai usor de acceptat totusi stiind ca nu poti face altfel, decit aceea de a avea un copil, unicul copil linga tine si totusi „un strain” la durerile, greutatile si marile tale probleme de sanatate…..ei dar acesta e un cu totul alt subiect…

    Adriana (Lacrima) 27 aprilie 2011 12:07 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title