In limba franceza familia largita pe care o dobandesti dupa casatorie deci cea a sotului sau sotiei, poarta numele de „la belle famille”. Ce frumos!
Cu aceasta idee in minte am alunecat in vis spre timpurile in care din singura la parinti, am devenit nora pentru socrii, cumnata pentru sora sotului, matusa pentru unicul nepot. De la o zi la alta a trebuit sa ma adaptez geloziilor mamei contra soacrei care isi disputau suprematia asupra ograzii mele abia infiripate.Cumnata, care at fi trebuit sa-mi devina un fel de sora, mi-a devenit o vesnica concurenta.Cumnatul, avea acelasi statut cu al meu, de nou venit in familia dobandita.
Cand mi-am manifestat un pic mai multa simpatie fata de socrul meu ( caci imi pierdusem tatal destul de repede dupa cununie), m-am izbit de o raceala in privire si de un semn dojenitor cu degetul aratator venind dinspre cumnata. Si m-a facut sa inteleg ca tata este tată doar pentru ea, dar nu si pentru mine.
Mon beau père !
A venit si sezonul nepoteilor. Aceeasi dura concurenta. Cine se va naste primul. Si s-au nascut aproape deodata. Totusi, eu am fost cu cateva zile mai repede mamica. Astfel, s-a dat startul la concursul vietii intre cei doi baietei. Ma gandeam putin dezamagita, asa avea sa fie viata in familia largita ? !
Cu soacra incercam sa fie bine, dar nu ne prea iesea nici dumneaei nici mie. Caci ar fi trebuit sa fie mama dar nu prea o puteam numi asa, cand mama mea era doar una. Evitam sa o numesc cumva. Pe vremea aceea, nu se practica tutuiala sau apelarea pe numele cel mic. Si am trait un sfert de veac fara a putea gasi formula care ni se potrivea.
Ma belle mère!
Cumnata mea, energica din fire cum sotul meu o caracteriza, a luat haturile in mana si ne-a dat a intelege atat fratelui ei cat si mie, ca e mai bine fiecare cu casa sa si mamă-sa.Cand fara voia mea a trebuit sa particip la mostenire, cumnata mea a facut legea.
” Ce e al meu e doar al meu, ce e al tau e tot al meu ” mi-a spus cand lovitura cea mai grea l-a luat pe cel care ne lega, fratele ei si sotul meu.
Ma belle soeur !
Cumnatul meu, pe care il ademenisem in a o ” cere” pe d-ra doctorita, facandu-i lobby ca e nemaipomenita a devenit in timp un tip frustrat. Si s-a razbunat ca-n urma cu cativa zeci de ani l-am insurat cu cine nu l-a meritat.
Mon beau frère !
Toate aceste cateva momente ar fi putut fi o hazlie povestire si as fi incheiat pe tonul optimist,
Vive ma belle famille!
Dar nu mai pot sa rad caci nu-i de ras. E trist cand ai pierdut un OM si o familie.
Draga Lacramioara,
am crezut un moment ca descrii situatia prin care am trecut eu…dar parca nu aveai cum sa o stii…sau poate ca da…
O…as vrea tare mult sa nu fie mereu asa…as vrea tare mult sa pot fi mai mult pentru sotiile , prietenele, iubitele baietilor mei…Cred ca se poate, trebuie sa se poata…Nu-i asa?
Draga Roberta
Am descris o situatie care se intalneste cel mai des. De aceea poate, te regasesti in ea. Sunt sigura ca fiecare dintre noi
vrem sa fie cat mai bine pentru baietii/fetele noastre. Si inaintesele noastre au vrut dar nu s-a putut.Situatie ideala cand
toata lumea se intelege cu toata lumea nu exista. Intervin multe tipuri de conflicte. Ar putea fi tema -dezbatere a unei noi postari…
Lacramioara, esti un om minunat si ma bucur ca ne-am cunoscut. Pot doar sa-ti spun ca moartea timpurie si tragica a tatalui meu, a generat un lant de tragedii, ale caror efecte dramatice incerc si azi sa le minimalizez. Eu am fost crescuta de bunicia si matusa mea (mama tatalui meu si sora ei), iar sora mea de mama. Noi azi suntem ca doua surori straine. Sunt acum si nora si cumnata. Sunt norocoasa, familia sotului meu e minunata si ma iubeste. Dar, in mod ciudat, eu n-am putut sa ma simt de-a lor nicicand, cum nu mai pot sa ma simt a mamei si cum ma intreb mereu „Eu am fost a tatalui meu si sora mea a mamei?” Si asa am ajuns sa simt ca sunt, de fapt, a nimanui, de cand tata a murit. Din pacate n-am gasit nici pana azi cu cine sa-l inlocuiesc. Iti doresc sa fii puternica si sa gasesti in tine resursele pe care, din pacate, oamenii care ar trebui sa-ti fie cei mai apropiati, uneori se sting in chip cumplit, alteori ne intorc indiferenti spatele. Eu cred ca vei reusi, te-am vazut un om tare frumos si bun.
Si eu m-am bucurat Flavia, ca ne-am cunoscut. A fost o seara minunata. Azi am zambit toata ziua.
Imi radea sufletul. Alice si Simona fac un lucru extraordinar cu aceste deplasari in tara.
Reusesc sa stranga in jurul lor atata „lume buna” in sensul cel mai pur al cuvantului.
Flavia draga tu scrii foarte frumos. Din postarile tale, razbate o sensibilitate aparte.Iti inteleg trairile.
Alice te apreciaza.
Eu nu mai completez cat de mult tin la scrierile lui Alice. De dimineata am tot citit din cartea acestor femei minunate si ba-mi vine sa plang, ba sa rad. Dar stii tu cum e rasul acela 🙂
Am sa incerc sa adaug un gind la cele spuse aici….La inceput am avut impulsul sa evit a scrie ceva, dar m-am gindit ca e mai bine sa imi spun parerea si eu. E greu sa incerci sa te integrezi si sa fi acceptat intr-o noua familie pe care trebuie sa o accepti fiind „din alianta”….dar e si mai greu sa te lupti sa schimbi ceva fara nici un succes si, si mai greu sa realizezi ca orice efort din partea ta e inutil.
Legatura noastra cu parintii e deosebita si iubirea tatalui e factorul care ne poate aduce incredere in noi ca femei, viitoare sotii, mame si viitoare soacre….Pierderea tatalui e extrem de dureroasa mai ales cind se petrece atit de devreme…si dorul de el e mereu prezent in ciuda timpului ce trece.
Oare ca femei incercam sa ne gasim partenerii dupa chipul si imaginea lasata de tatii nostri?
Mi-a facut placere sa citesc articolul…Am dat bookmark